SCUOLA DOTTORALE / DOTTORATO DI RICERCA IN
SCIENZE POLITICHE
XXV CICLO DEL CORSO DI DOTTORATO
L’emigrazione italiana nelle terre romene (1861-1916)
Titolo della tesi
Nome e Cognome del dottorando
Alina Dorojan
Docente Guida/Tutor:
Prof. Francesco Guida
Coordinatore:
Prof.
CUPRINS
INTRODUCERE……… 6
Capitolul I TIPOLOGIILE EMIGRAŢIEI ITALIENE ÎN TERITORIILE ROMÂNE...…... 26
I.1. Generalitǎţi asupra emigraţiei italiene în lume...……...……….. 28
I.1.a. Câteva premize ale emigraţiei italiene.…………...…..…...………... 30
I.1.b. Evoluţia emigraţiei italiene din secolul al XIX-lea înainte de 1861…...….. 31
I.1.c. Etapele emigraţiei italiene postunitare.………... 32
I.1.d. Repere ale dimensiunii fenomenului emigraţiei italiene...………... 37
I. 2. Fenomenul emigraţiei italiene cǎtre teritoriile române...…...……… 38
I.3. Tipologiile emigraţiei italiene………...………...……. 44
I.3.a. Evoluţia emigraţiei italiene temporare şi sezoniere din România potrivit principalelor statistici ale populaţiei... 49
I.3.b. Geografia emigraţiei permanente italiene din teritoriile româneşti: între locuri de plecare şi cele de stabilire... 85
Concluzii... 124
Capitolul al II-lea ASISTENŢA EMIGRAŢIEI ITALIENE DIN SPAŢIUL ROMÂNESC…... 127
II.1. Asistenţa emigraţiei italiene în România din partea Statului italian ... 129
II.1.a. Asistenţǎ şi tutelǎ, între informare şi intervenţie. ... 129
II.1.b. Studiu de caz – Intervenţia Statului italian în litigiul de la Corneşti şi transferul coloniei italiene la Cataloi. ………..…...…... 138
II.1.c. De la o legislaţie incompletǎ la apariţia instituţiilor dedicate emigraţiei II.1.c.1. Legislaţia românǎ privind strǎinii.………...……… ... 150
II.1.c.2. Mǎsuri administrative privind strǎinii bǎnuiţi de anarhism.……… 153
II.1.c.3. Legislaţia româneascǎ privitoare la organizarea meseriilor şi asistenţa sanitarǎ a angajaţilor... 156
II.1.c.4. Legislaţia italianǎ în materie de emigraţie.………...…….. 159
II.1.c.5. CGE şi asistenţa emigranţilor italieni din România... 164
II.1.d. Şcolile şi profesorii italieni din România... 166
II.1.d.1. Şcolile parohiale catolice şi/sau italiene din spaţiul românesc: între asistenţǎ misionarǎ catolicǎ şi contribuţia laicǎ a Statului italian... 168
II.1.d.2. Profesorii italieni şi limba italiană în şcoli româneşti... 176
II.1.d.2.a. Institute particulare de învǎţǎmânt de-ale italienilor... 177
II.1.d.2.c. Studiu de caz. Gian Luigi Frollo şi învǎţǎmântul românesc: “maestro eccellente… fatto per insegnare”... 183
II.1.d.2.d. Studiu de caz. Statutul limbii italiene în şcolile publice şi particulare din Brǎila (1839-1881)... 193
II.1.d.2.e. Statutul limbii italiene în şcolile publice şi particulare din alte oraşe româneşti... 199
II.1.d.2.f. Profesorii italieni din şcolile gimnaziale, comerciale şi liceele publice româneşti... 201
II.1.d.2.g. Studierea limbii italiene în învǎţǎmântul superior românesc... 208
II.1.d.3. Asistenţa în materie de instrucţie şi educaţie a emigranţilor italieni: Şcolile coloniale italiene din România... 211
II.1.d.3.a. Şcolile coloniei italiene din Bucureşti... 220
II.1.d.3.b. Şcolile italiene din Brǎila... 231
II.1.e. Societǎţile italiene din România... 235
II.1.e.1. Societatea “Dante Alighieri” şi România... 235
II.1.e.2. Înfiinţarea şi funcţionarea societǎţilor de ajutor reciproc pentru italieni din România... 241
II.1.e.3. Circolo Italiano di Bucarest... 247
II.2. Asistenţa religioasǎ a italienilor... 253
II.2.a. Ierarhi, misionari şi preoţi italieni care au activat în Vicariatul Apostolic al Valahiei sau pe teritoriul Arhiepiscopiei Catolice de Bucureşti în secolul al XIX- lea... 253
II.2.b. Comunitǎţile de italieni din Dobrogea şi asistenţa lor spiritualǎ... 258
II. 2.c.2. Arhiepiscopul Raymund Netzhammer şi comunitatea italianǎ din
Bucureşti pânǎ la intrarea României în Primul Rǎzboi Mondial... 263
II.2.c.3. Începutul tratativelor pentru construirea bisericii italiene şi aducerea unui preot italian la Bucureşti... 266
II.2.c.4. Sfinţirea Bisericii Italiene „Preasfântul Mântuitor” din Bucureşti – 2 iulie 1916... 270
II. Concluzii ... 271
Capitolul al III-lea CONTRIBUŢIILE EMIGRAŢIEI ITALIENE ÎN PROCESUL DE MODERNIZARE AL ROMÂNEI... 274
III.1. Implicarea italienilor în viaţa economicǎ – între comerţ şi industrie... 278
III.1.a. Casele comerciale italiene din porturile dunǎrene (1815-1850). ………... 278
III.1.b. Comerţul italian în porturile de la gurile Dunǎrii şi Marea Neagrǎ în a doua jumǎtate a secolului XIX şi începutul secolului XX. ..………... 289
III.1.c. Italienii şi industria alimentarǎ. …...…... 308
III.1.d. Alte sectoare industriale. ………..………... 316
III.1.e. Italienii şi implicarea lor în viaţa bancarǎ... 321
III.1.f. Micii comercianţi şi micile afaceri italiene... 322
III.2.Contribuţiile italienilor în dezvoltarea presei româneşti III.2.a. Publicaţiile comerciale, politice, culturale italo-române... 326
III.2.b. Studiu de caz. Luigi Cazzavillan, fondatorul ziarului “Universul”... 336
III.3.Contribuţii culturale ale italienilor stabiliţi în România... 345
III.3.a. Scriitori, poeţi, publicişti şi traducǎtori italieni din România... 345
III.3.b. Câteva dintre contribuţiile italienilor în arta dramaticǎ şi muzicalǎ... 353
III.3.c. Câteva dintre contribuţiile italienilor în arta plasticǎ din România... 370
III.4. Între cerinţa pieţei de lucru şi manifestarea unor specialitǎţi de lucru tradiţionale naţionale... 376
III.4.a. Ingineri, arhitecţi şi constructori italieni din România... 376
III.4.b. Contribuţii ale italienilor în construcţiile publice de cǎi ferate, drumuri şi poduri, porturi... 397
III.4.c. Prezenţa şi contribuţiile italienilor în industria forestierǎ... 405
III.4.d. Prezenţa şi contribuţiile italienilor în industria extractivǎ. Coloniile “dei scalpellini” sau expresia unor specialişti ai lucrului în piatrǎ... 414
III.4.f. Comunitǎţile agricole italiene sau expresia colonizǎrii teritoriilor române cu elemene latine... 419
III.Concluzii... 420
CONCLUZII... 423
BIBLIOGRAFIE... 430
ANEXE ANEXA I. Lista personalului diplomatic italian din România 1859-1916 şi evoluţia reprezentanţelor diplomatice... 455
ANEXA II………... 467
II. A. Italieni nǎscuţi în România potrivit Registrelor serviciului militar din Padova şi Rovigo... 467
II.B. Italienii repatriaţi din Cataloi în Rovigo şi Trecenta în 1940... 473
ANEXA III. Lucrǎtorii italieni din judeţul Constanţa ... 474
III.A. Lucrǎtorii italieni din Cernavodă 1909-1910... 474
III.B. Italienii stabiliţi în Cernavodǎ... 480
III.C. Lucrǎtorii italieni implicaţi în construirea portului Constanţa în 1908 potrivit listelor pentru plata salariilor a Direcţiei Construcţiei portului Constanţa... 483
ANEXA IV Italieni din România în perioada 1861-1916, identificaţi în arhivele italiene şi române... 490
INTRODUCERE
Cercetarea istoricǎ asupra emigraţiei s-a ocupat mai mult de fenomenul emigraţiei cǎtre continentele americane, atât în privinţa fenomenului general, cât şi în ceea ce priveşte emigraţia italianǎ, decât de strǎmutǎrile de pe teritoriul european. Ceea ce nu înseamnǎ cǎ acest tip de emigraţie ar avea o semnificaţie mai puţin importantǎ. Structurile sale sunt însǎ mai puţin cunoscute.
Istoria emigraţiei italiene în Europa central-orientalǎ, în mod particular în spaţiul românesc rǎmâne în continuare un subiect insuficient explorat şi tratat pânǎ în prezent atât de istoriografia italianǎ, cât şi de cea românǎ, în pofida numeroaselor studii şi a câtorva volume publicate în ultimii ani, asupra cǎrora vom reveni în rândurile ce urmeazǎ.
Definirea problematicii de cercetare. Ipoteze de lucru
Aceastǎ tezǎ îşi propune o abordarea a emigraţiei italiene cǎtre Principatele Române din perspectiva politicii ei de formare, desfǎşurare, modificare, de asistenţǎ şi tutelǎ pe care le-a solicitat şi primit, al impactului pe care l-a avut asupra zonelor de imigrare, un subiect care conferǎ un dublu interes, atât pentru istoria contemporanǎ italianǎ, cât şi pentru cea modernǎ şi contemporanǎ româneascǎ.
Definirea termenului de emigraţie a fost şi este încǎ un subiect de actualitate şi de mare interes nu doar pentru istorici, cât şi pentru sociologi, antropologi, economişti, staticieni, politicieni, specialişti în drept internaţional etc. Termenul de emigraţie derivǎ din noţiunea mai amplǎ de migraţie sau migraţiune, pe care DEX-ul o defineşte drept “o deplasare în masǎ a unor triburi sau a unor populaţii de pe un teritoriu pe altul, determinatǎ de factori economici, sociali, politici sau naturali”1. Astfel, termenul de emigraţie îl definim,
grosso-modo, ca “forma de migraţie care vizeazǎ plecarea din patrie şi stabilirea (temporarǎ
sau definitivǎ) în altǎ ţarǎ, expatrierea”2 în contrast cu termenul de imigraţie ce presupune “sosirea într-o ţarǎ strǎinǎ pentru a se stabili acolo”3.
1 DEX – Dicţionar explicative al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 632. 2 Ibidem, p. 339.
Enciclopedia de istorie universalǎ oferǎ o definiţie a emigraţiei mai cuprinzǎtoare,
vǎzutǎ ca un “fenomen social prin care grupuri de persoane se deplaseazǎ dintr-o regiune în alta sau dintr-un stat în altul, în special în cǎutare de lucru”. Ca tipologie, “se vorbeşte despre emigraţia politicǎ, unde trebuie amintitǎ cel puţin emigraţia polonezilor şi a italienilor în secolul XIX în legǎturǎ cu evoluţia luptelor pentru independenţǎ”4. Practic emigraţia s-a confundat şi se confundǎ cel mai adesea cu problema cǎutǎrii, respectiv a gǎsirii unui loc de lucru, aspect asupra cǎruia ne vom opri în mod special în cadrul lucrǎrii, în special pe parcursul primului capitol.
O definiţie mai complexǎ o oferǎ Vocabolario Treccani: “ emigrazióne s. f. [dal lat. tardo emigratio -onis]. – 1. In generale, il fenomeno per cui gruppi di esseri viventi, uomini inclusi, si spostano verso territori diversi da quelli in cui risiedono, per lo più a causa di un aumento eccessivo della densità delle popolazioni. In particolare, l’espatrio o spostamento regionale a scopo di lavoro, determinato da un dislivello tra le condizioni economiche esistenti nei vari stati (emigrazione esterna) o nelle varie zone di uno stesso stato (emigrazione interna): l’emigrazione degli italiani negli Stati Uniti; l’e. dei lavoratori
meridionali al nord; e. individuale, di massa; e. permanente o definitiva, quando non è
prevista l’eventualità del ritorno in patria, in contrapp. all’e. temporanea, di durata limitata, oppure all’e. stagionale o periodica, che cioè si ripete in determinate stagioni o periodi dell’anno, per lo più tra stati confinanti” 5.
Termenul de emigraţie a fost preluat şi definit în funcţie de domeniu de interes şi de cercetare. Astfel emigraţia a fost definitǎ de Treccani Storia (2010), Treccani. Dizionario di
economia e finanza (2012), dar şi în cadrul dreptului internaţional.
Matteo Sanfilippo s-a oprit asupra emigraţiei internaţionale. Potrivit acestuia, emigraţia s-a accelerat pe parcursul secolului al XIX-lea ca urmare a conjuncturii socio-economice şi a dezvoltǎrii mijloacelor de transport. Trenurile şi vapoarele cu aburi au încurajat deplasǎrile şi au fǎcut mult mai uşoarǎ trecerea frontierelor şi a oceanelor. Creşterea mobilitǎţii a afectat clasele politice, care erau în proces de formare sau tocmai se formaserǎ în cadrul procesului care a condus la naşterea statelor-naţiune. Astfel secolul al XIX-lea nu a
4 Enciclopedia de istorie universalǎ, Editura All Educational, Bucureşti, 2003, p. 568.
fost martor doar pentru grande emigrazione, dar şi a descoperirii acesteia din urmǎ ca problemǎ politicǎ, economicǎ şi socialǎ6.
Perioada cronologicǎ asupra cǎreia se va opri aceastǎ cercetare este cuprinsǎ între 1861 şi 1916. Ea se suprapune celui de-al treilea val de emigraţie din secolul al XIX-lea, început dupǎ 1850, motiv pentru care cercetarea va coborî uneori pânǎ la limita acestui an. Anul 1861 marcheazǎ grosso modo debutul fenomenului intitulat de istorici la grande
migrazione, cu o accelerare şi mai vizibilǎ dupǎ 1870, datoritǎ proporţiilor fǎrǎ echivoc, a
întinderii şi sporirii continue a valurilor de emigraţie înregistrate pânǎ la intrarea Italiei în Primul Rǎzboi Mondial (1915). În spaţiul românesc procesul de modernizare fǎrǎ precedent a Statului român, a infrastructurilor stradale, feroviare şi a construcţiilor publice de mare anvergurǎ, care a presupus o creştere a ofertei de lucru şi a cererii pentru forţa de muncǎ calificatǎ şi specializatǎ, a condus la apariţia unui fenomen de emigraţie economicǎ a italienilor din regiunile Trentino, Friuli, Veneto şi într-o mǎsurǎ mai mult sau mai puţin moderatǎ a celor din regiunile Liguria, Piemonte, Lombardia, Puglia, Campania, Marche, Basilicata, Emilia-Romagna, Abruzzo, Sicilia, simultan mai amplului fenomen de emigrare cǎtre Europa central-orientalǎ. Emigraţia italianǎ a cunoscut o evoluţie gradualǎ care s-a întrerupt în august 1916 odatǎ cu intrarea României în rǎzboi.
Cercetarea noastrǎ se va opri în perioada indicatǎ asupra teritoriilor româneşti care au fǎcut parte grosso modo din Vechiul Regat, urmǎrind împǎrţirea administrativǎ din epoca respectivǎ a celor 32 de judeţe repartizate în patru regiuni istorice, Muntenia, Oltenia, Moldova şi Dobrogea, cu menţiunea cǎ teritoriul dobrogean va face obiectul cercetǎrii mai ales dupǎ anexarea din 1878. De asemenea, ne vom referi la Transilvania în situaţiile în care emigraţia italianǎ din Principatele Române a fost precedatǎ sau s-a suprapus cu episoade ale emigraţiei italiene din aceastǎ provincie istoricǎ.
Prezenta tezǎ este, de altfel, o continuare şi o completare a unei cercetǎri mai ample asupra fenomenului emigraţiei italiene în spaţiul românesc, începutǎ cu lucrarea de licenţǎ, intitulatǎ Emigraţia italianǎ în România (1850-1918) şi continuatǎ cu teza de masterat, intitulatǎ Importanţa emigraţiei italiene în România. Contribuţii ale italienilor în procesul de
modernizare al României (1850-1918).
Deşi migraţia s-a desfǎşurat de-a lungul mai multor secole, dupǎ Unità Italia a cunoscut un fenomen nou în istoria sa prin proporţiile înregistrate de emigraţie, prin zonele de destinaţie extinse în întreaga lume, prin structura ei foarte diversǎ şi complexǎ. Cu toate cǎ prima statisticǎ oficialǎ asupra emigraţiei a fost publicatǎ în 1876, menţiuni ale destinaţiilor alese de emigranţii italieni au fost fǎcute anterior în diferite publicaţii contemporane, precum rapoartele consulare şi în presǎ, astfel se constatǎ cǎ în 1876 se conturase deja o oarecare tradiţie a emigraţiei de lucru în România, care a sporit în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi a cunoscut unele modificǎri în primele decenii ale secolului XX, atât în structura sa, cât şi asupra dimensiunilor cǎpatate.
În 1923, Valerio de Sanctis stabilea douǎ tipuri principale ale emigraţiei italiene în România: temporarǎ şi permanentǎ. Pentru o mai bunǎ abordare a temei, am folosit aceastǎ împǎrţire, dar cu o distincţie adǎugatǎ între emigraţia temporarǎ şi cea sezonierǎ. Cea dintâi, extinsǎ sau nu pe o perioadǎ mai lungǎ de timp, nu presupune revenirea în România, în timp ce emigraţia sezonierǎ se deosebeşte mai ales prin caracterul ei de repetitivitate de la un sezon la altul, de obicei început primǎvara şi încheiat la finalul toamnei sau începutul iernii, iar în alte cazuri desfǎşuratǎ doar în sezonul estival.
Obiective ale cercetǎrii
Lucrarea îşi propune sǎ acorde o atenţie mai sporitǎ surselor primare inedite sau edite, oferite de fondurile arhivistice din România şi din Italia şi de publicaţiile oficiale ale Ministerului de Externe italian şi Serviciului de Statisticǎ General român din perioada contemporanǎ temei abordate, cu scopul de a urmǎri evoluţia şi desfǎşurarea emigraţiei temporare şi permanente, a bazinelor de emigrare şi a zonelor de rezidenţǎ, a densitǎţii, tipologiilor, caracteristicilor pe care le dezvoltǎ şi a consecinţei şi importanţei prezenţei lor în acest interval în România, prin implicǎrile şi contribuţiile lor atât de variate, dar şi a efectelor emigraţiei asupra Italiei, prin dezvoltarea unor necesitǎţi ale emigranţilor de a fi tutelaţi şi asistaţi de Statul italian.
În acest sens, lucrarea a fost organizatǎ în trei capitole, fiecare împǎrţit în subcapitole principale şi subcapitole secundare, uneori însoţite de studii de caz.
Cel dintâi capitol, Tipologiile emigraţiei italiene în teritoriile române, porneşte de la o istorie generalǎ a fenomenului de emigraţie italianǎ, în cadrul cǎreia s-au urmǎrit modul de formare şi de desfǎşurare în timp, principalele caracteristici dezvoltate şi structuri pe care principalii istorici ai emigraţiei italiene, Giovanni Pizzorusso, Emilio Franzina, Paola Corti, Andreina De Clementi, Matteo Sanfilippo ş.a. le-au surprins în cercetǎrile lor, pentru a ajunge la o încadrare a fenomenului specific teritoriilor române, care deşi au reprezentat o destinaţie secundarǎ în cadrul general al emigraţiei spre Europa central-orientalǎ, a fost o continuare fireascǎ a traseului direct Italia – Austro-Ungaria – România sau cel ocolit Italia – Austro-Ungaria – Germania – România, când a fost suficient ca pentru câţiva ani oferta de lucru din Germania şi Austro-Ungaria sǎ nu mai fie suficientǎ şi satisfǎcǎtoare încât unii emigranţi sǎ se îndrepte spre Principatele Române şi sǎ îi atragǎ ulterior pe alţi conaţionali. Avem de-a face cu un fenomen cumulativ în primele decenii, urmate de unele diminuǎri în anii de crizǎ şi o modificare a structurii de la o emigraţie colectivǎ la o emigraţie individualǎ cel puţin la fel de importantǎ sau depǎşind-o numeric pe cea dintâi dupǎ 1900. Prin tipologiile emigraţiei italiene, temporarǎ, sezonierǎ şi permanentǎ am dorit sǎ urmǎrim îndeaproape aceastǎ evoluţie şi modificare a modului de desfǎşurare, a densitǎţii numerice, a regiunilor care au furnizat emigranţi fie anual, fie într-un interval de un deceniu, pentru a surprinde alǎturi de principalele bazine de emigrare, Friuli şi Veneto, ce alte zone s-au alǎturat de la un an la altul sau un deceniu la altul şi pe cât posibil, care a fost cauza determinantǎ. S-a urmǎrit o evoluţie la nivel general a emigraţiei permanente, fǎrǎ a se mai insista pe formarea şi istoricul fiecǎrei colonii permanente, aspect care a fost pe larg tratat în lucrǎrile de licenţǎ şi master.
Cel de-al doilea capitol a urmǎrit îndeaproape Asistenţa emigraţiei italiene din spaţiul
românesc, prin cele douǎ categorii principale de asistenţǎ acordatǎ unui emigrant, cele din
partea Statului italian, atât la plecare, cât şi la sosire, şi a asistenţei religioase, din partea Bisericii Romano-Catolice, manifestatǎ în localitǎţile de rezidenţǎ. Statul italian a fost martor al formǎrii unui fenomen nou în rândul populaţiei sale prin modul de manifestare pe care l-a prezentat emigraţia de dupǎ 1861, a încercat sǎ îl asiste şi sǎ îl tuteleze dupǎ primii ani de la declanşare prin oferirea de informaţii înainte de plecare, pentru a încerca eventual stoparea sau diminuarea fenomenului, dar nu a beneficiat în primele decenii de nişte instituţii speciale care sǎ dirijeze şi sǎ ofere o asistenţǎ mai punctualǎ deselor necesitǎţi apǎrute pe parcurs în
viaţa unui emigrant. Emigraţia fiind prin natura sa spontanǎ şi incontrolabilǎ, era dificil sau imposibil de stabilit un tipar al asistenţei şi tutelei adaptat cerinţelor fiecǎrei destinaţii. În situaţii limitǎ, Statul italian se implica în problemele supuşilor sǎi, unele dintre cele mai rǎsunǎtoare în epocǎ fiind revolta lucrǎtorilor italieni la cǎile ferate de la Ploieşti şi Brǎila din 1869, care a condus la introducerea unor reglementǎri privind intrarea grupurilor de muncitori strǎini în România, sau litigiul dintre colonia italianǎ din Corneşti, judeţul Iaşi, şi noul proprietar al unui teren destinat acestora care nu mai recunoştea termenii unui contract care nu îi aparţinea, episod pe care l-am tratat pe larg în cadrul unui studiu de caz.
Însǎ o asistenţǎ importantǎ pe care Statul italian a reuşit sǎ o manifeste a fost crearea sau organizarea de şcoli guvernamentale care au oferit posibilitatea de educaţie şi şcolarizare şi în afara Italiei, într-o epocǎ în care rata de alfabetizare era încǎ scǎzutǎ. Pânǎ la crearea acestor instituţii din România de cǎtre Statul italian, la 1888-1889, de asistenţa emigranţilor din punct de vedere al şcolarizǎrii şi educǎrii s-au ocupat în bunǎ mǎsurǎ misionarii catolici trimişi pentru catolicizarea sau menţinerea populaţiei catolice din România, fapt ce a determinat în multe cazuri o cooperare între Statul italian şi Sfântul Scaun pentru educarea fiilor emigranţilor, prin stipendiile anuale acordate de Guvernul italian şcolilor fondate de misionarii catolici fie pe lângǎ o bisericǎ, fie de sine stǎtǎtoare, dar cu cerinţa ca predarea sǎ se realizeze în limba românǎ. Pentru a pǎstra compactǎ problema şcolarizǎrii atât în rândul italienilor din România, cât şi în rândul copiilor români care au beneficiat atât de şcoli particulare deschise de italieni, cât şi de profesori italieni în şcolile publice, am ales ca în cadrul acestui capitol sǎ integrǎm implicarea şi contribuţia lor din învǎţǎmântul românesc, atât inferior, cât şi superior. Pentru o ilustrare în plus, am dedicat un studiu de caz profesorului Gian Luigi Frollo, şi a statutului limbii italiene în învǎţǎmântul românesc, prin studiul de caz al şcolilor din Brǎila, unde a fost prima datǎ introdusǎ studierea limbii italiene într-o şcoalǎ publicǎ, graţie efortului profesorului român, Ion Penescu. Începând cu 1888, am urmǎrit situaţia şi evoluţia şcolilor italiene deschise la Bucureşti şi Brǎila, ulterior şi în alte centre din ţarǎ, a profesorilor italieni care au fost trimişi de Ministerul Afacerilor Externe şi de Ministerul Instrucţiunii Publice italiane pentru a le preda copiilor emigranţilor, devenind la rândul lor emigranţi temporari. Fondarea şcolilor coloniale italiene în urma Legii Crispi a fost o mǎsurǎ cu implicaţii politice, menitǎ sǎ stabileascǎ o legǎturǎ între supuşii emigranţi şi patrie.
Acest prim subcapitol a mai inclus asistenţa venitǎ din interiorul comunitǎţilor, prin fondarea Societǎţilor de ajutor reciproc şi a Cluburilor Italiene, dar şi din exterior, de la centru spre periferie, cum a fost cazul filialelor Societǎţii “Dante Alighieri”, care au contribuit la întǎrirea coloniilor fixe şi la pǎstrarea legǎturilor culturale cu Italia.
Cel de-al doilea subcapitol, s-a oprit asupra asistenţei religioase a italienilor din spaţiul românesc, surprinzându-se astfel şi principalele comunitǎţi permanente din România, colonia italianǎ din Bucureşti şi cele din Dobrogea. Graţie existenţei unor preoţi, comunitǎţile permanente s-au organizat mai uşor în primii ani de existenţa în cele mai multe cazuri.
Ultimul capitol a fost dedicat Contribuţiilor emigraţiei italiene în procesul de
modernizare al României, unde am pornit de la subcapitolul dedicat Implicǎrii italienilor în viaţa economicǎ, datoritǎ prezenţei şi importanţei comercianţilor italieni dupǎ 1815 la Brǎila
şi Galaţi. Aportul acestora manifestat prin exportul de cereale al caselor comerciale deschise de ei, prin înfiinţarea unor instituţii financiare sau juridice dedicate comerţului în care alǎturi de ceilalţi comercianţi strǎini au fost implicaţi şi cei italieni, prin fondarea unor publicaţii de specialitate dedicate activitǎţii economice, ca urmare a recunoaşterii generale cǎ limba italianǎ era limba comerţului la Brǎila şi Galaţi, vorbitǎ şi de mulţi greci levantini, italienizaţi, a cǎror pondere era de asemenea importantǎ în viaţa comercialǎ a celor douǎ oraşe, toate acestea au condus implicit la dezvoltarea economicǎ şi socialǎ a celor douǎ porturi la Dunǎre. S-a continuat apoi cu principalele domenii în care italienii s-au implicat direct sau indirect, de la industria alimentarǎ, domeniul bancar şi micul comerţ pânǎ la importanta contribuţie în dezvoltarea presei româneşti realizatǎ de Luigi Cazzavillan, aspect asupra cǎruia ne-am oprit într-un studiu de caz. Am avut în vedere implicarea italienilor în viaţa culturalǎ din epocǎ a României, reflectatǎ prin prezenţele din lumea teatrului, a muzicii, a artei plastice, a literaturii şi publicisticii, iar ultimul subcapitol a fost dedicat mai amplului domeniu al emigraţiei de lucru, manifestat în sectorul construcţiilor publice şi private, în exploatarea forestierǎ, minierǎ, salinǎ sau de piatrǎ prin prezenţa atât a specialiştilor din construcţii, ingineri şi arhitecţi italieni, cât şi prin cei care au vizat mai ales o emigraţie cantitativǎ, prin diversele profesii şi meserii îndeplinite: pietrari (fie decoratorii foarte solicitaţi în epocǎ, fie cei angajaţi în munca brutǎ din carierele de piatrǎ, granit şi marmurǎ), tǎietori de lemne, zidari, mineri, constructori etc.
În completarea celor trei capitole, s-a realizat o serie de anexe, privind lista personalului diplomatic din perioada 1861-1916, ca o completare a capitolului de asistenţǎ din partea Statului italian; identificarea unor membrii din colonia agricolǎ din Cataloi; a identificǎrii şi redǎrii unor italieni în cadrul arhivelor, care nu apar menţionaţi pe parcursul lucrǎrii; a unor liste ale angajaţilor italieni în construirea portului de la Constanţa şi evoluţia plǎţii lor lunare sau a celor angajaţi în diferite fabrici din Cernavodǎ. În cazul acestora din urmǎ, prin redarea informaţiilor mai generoase privind fiecare lucrǎtor anchetat, se doreşte şi o exemplificare a localitǎţilor şi regiunilor din care au emigrat aceştia (Puglia, Piemonte, Emilia-Romagna, Veneto).
Metodologia cercetǎrii
În realizarea documentǎrii necesare redactǎrii acestei lucrǎri, o importanţǎ deosebitǎ am încercat sǎ o acordǎm unor arhive naţionale centrale sau locale din Italia şi din România, respectiv Archivio Centrale di Stato di Roma, Archivio di Stato di Rovigo, Archivio di Stato di Padova, Archivio di Stato di Vicenza, Archivio di Stato di Venezia, Archivio di Stato di Belluno, Archivio di Stato di Udine, Arhivele Naţionale Istorice Centrale ale României din Bucureşti şi sucursalele locale ale acesteia, respectiv Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale, Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Prahova, SJAN Brǎila, SJAN Galaţi, SJAN Buzǎu. Acestora li s-au adǎugat Arhivele Istorico-Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe din Bucureşti şi Archivio Storico-Diplomatico degli Affari Esteri din Roma, Archivio Storico della Società “Dante Alighieri” din Roma, Archivio Storico di Belluno, Archivio Segreto Vaticano, Archivio Storico di Propaganda Fide, Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, secţia Manuscrise, precum şi surselor edite, respectiv publicaţiile deţinute în mare parte de bibliotecile arhivelor menţionate, precum “Bollettino della Prefetura di Provincia di Udine”, “Foglio periodico della Prefetura di Udine (Bollettino)”, “Bollettino del Ministero degli Affari Esteri”, “Bollettino dell’emigrazione” etc. Alǎturi de aceste instrumente de lucru, am mai folosit dicţionarele geografice pe judeţe şi Marele dicţionar geografic al României, o serie de anuare şi buletine din epocǎ, “Monitorul Oficial” şi “Gazzetta Ufficiale”, iar pentru urmǎrirea statisticii a Recensǎmântului general al României editat de Leonida Colescu şi a
altor publicaţii şi volume ale acestuia, ale anuarelor şi buletinelor de statisticǎ italiene şi române, redate în bibliografia generalǎ.
Pentru completarea sau verificarea unor informaţii s-au confruntat sursele edite din arhivele celor douǎ ţǎri, acolo unde am dispus de informaţii comune, sau cu unele publicaţii edite. Volumul de informaţie ineditǎ a fost completat şi confruntat cu o serie de studii şi volume dedicate emigraţiei italiene în România, dar şi de volume de memorii, monografii ale diferitelor oraşe sau judeţe (Câmpulung Muscel, Brǎila, Galaţi, Ploieşti, Buzǎu, Constanţa, jud. Putna etc.), a istoriei Bucureştiului, a istoriei şcolilor din Românie şi alte volume de specialitate care au fost necesare într-un subcapitol sau altul. Am încercat de altfel alcǎtuirea unor statistici pe baza unor anchete conservate în fondul Direcţiei şi Statisticii Generale ale Arhivei Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, acolo unde publicaţiile oficiale lipseau sau erau prea puţine, pentru a putea urmǎri principalele localitǎţi din România în care s-au stabilit italienii, redate în tabelele 18, 19, 20 şi 21 ale primului capitol.
Istoriografia emigraţiei italiene
Printre primele scrieri asupra emigraţiei italiene în România se înscriu articolul studentului român Romulus Scriban, L’emigrazione italiana in Romania (1863) şi studiul lui Gugliemo Cugnoni, Sull’emigrazione degli italiani per la Rumania (1878), însǎ nu avem de-a fde-ace cu o scriere de cde-arde-acter istoric, cât de promovde-are şi încurde-ajde-are de-a unei emigrde-aţii itde-aliene din epocǎ în cazul primului autor, şi de informare asupra condiţiilor şi situaţiei din agriculturǎ care i-ar fi aşteptat pe doritorii de stabilire în satele româneşti, în cazul studiului lui Cugnoni. O sursǎ bogatǎ de relatǎri asupra situaţiei contemporane este constituitǎ de rapoartele consulare ale reprezentanţilor diplomatici italieni din Galaţi, Brǎila şi Bucureşti, uneori a celor din Sulina şi Constanţa, alǎturi de care se înscrie amplul studiu publicat în urma anchetei întreprinse în mai 1912 de inspectorul trimis de Commissariato
dell’emigrazione, Giovanni E. Di Palma Di Castiglione şi publicat în urmǎtorul an în Bollettino dell’emigrazione, an 1912, pp. 1163-1229. Studiul a fost de curând preluat şi
republicat pentru o masǎ mai largǎ de cititori de Corina Tucu, sub titlul Un document
diplomatic italian despre români – inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione în „Buletinul Emigraţiei”, Roma, 1912, o lucrare de popularizare a acestui document.
Cel dintâi studiu dedicat unei colonii italiene din România era realizat în 1906 de B. Fiocchetti, La colonia italiana di Braila, Tip. P.M. Pestemalcioglu, Brǎila, 1906, 57 p., iar o istorie a coloniei italiene din Bucureşti era cuprinsǎ de volumul Cesare Fantoli, Romania,
Russia e Italia, Milano, 1918.
Primul studiu dedicat emigraţiei italiene din România, publicat în 1923 de Valerio de Sanctis, L’emigrazione italiana in Romania, era realizat dupǎ o cǎlǎtorie a autorului din acelaşi an în majoritatea regiunilor istorice ale României interbelice, moment în care întâlneşte principalele grupuri de italieni rezidenţi permanenţi. Studiul sǎu era cel dintâi care menţiona cǎ majoritatea coloniilor italiene de italieni se formaserǎ în 1880-1890, însǎ dupǎ cum vom vedea pe parcursul lucrǎrii cele mai multe sunt anterioare acestui deceniu, şi care face distincţia între emigraţia permanentǎ şi cea temporarǎ. Articolul lui De Sanctis era în acelaşi an preluat de Pompilio Schiarini şi informaţia republicatǎ sub acealşi titlu în “Bollettino della Società Geografica Italiana”, fasc. IX-XI, 1923, pp. 1-8.
Un studiu dedicat emigraţiei friulane din România, în special identificǎrii celor din Muntenia şi Oltenia din perioada antebelicǎ, era publicat în volumul lui Alessandro Vigevani,
Friulani fuori di casa in Croazia e Slovenia, Tip. D. del Bianco & Figlio, Udine, 1950, pp.
77-146.
Menţiuni pasagere asupra emigraţiei italiene din România s-au mai fǎcut în diferite volume de-a lungul anilor, dintre care amintim Vittorio Briani, Il lavoro italiano in Europa
ieri e oggi, Roma, 1972, în care se aminteşte de existenţa unei comunitǎţi italiene încǎ din
anii 1869-1871; Idem, Dalle valli trentine per le vie del mondo, Trento, 1980, pp. 52-53 (subcapitolul Dalla valle di Fiemme in Transilvania), una dintre primele menţionǎri ale unui istoric al acestui episod a emigraţiei din Fiemme în Transilvania, dupǎ relatarea realizatǎ în epocǎ, de cǎtre don Lorenzo Felicetti.
Cel dintâi studiu al emigraţiei italiene din Polesine, regiunea Veneto, îl publica Oscar Gaspari, Una comunità veneta tra Romania ed Italia (1879-1940), în “Studi Emigrazione/Etudes Migrations”, an XXV, martie 1988, nr. 89, pp. 2-26, care trata pe larg cazul formǎrii coloniei agricole italiene de la Corneşti, judeţul Iaşi, strǎmutatea lor în Cataloi, judeţul Tulcea şi revenirea în Italia în 1947 şi stabilirea în Agro Romano şi Pontino, regiunea Lazio. Episodul acestei emigraţii este parţial reluat de autor în volumul “Storia
dell’emigrazione italiana. Vol. 1 Partenze”, Donzelli Editore, Roma, 2000, în cadrul capitolului Bonifiche, migrazioni interne, colonizzazioni (1920-1945), pp. 332-333.
Importante menţiuni ale prezenţei şi contribuţiei imigraţiei italiene în exploatarea pǎdurilor româneşti le realiza Constantin C. Giurescu, Istoria pǎdurii româneşti din cele mai
vechi timpuri pânǎ astǎzi, Editura Ceres, Bucureşti, 1975, într-un volum care deşi general,
poate fi reţinut pentru o istorie a emigraţiei italiene.
Un prim studiu dedicat emigraţiei temporare şi periodice a lucrǎtorilor italieni îl realiza Ecaterina Negruţi, Travailleurs Italiens en Roumanie avant la Première Guerre
Mondiale, în “Revue Roumaine d’Histoire”, XXV, nr. 3, 1986, pp. 225-239, fiind cel dintâi
studiu bazat pe o bogatǎ documentare în arhivele din România şi care a scos la luminǎ principalele ocupaţii şi locurile în care s-a manifestat prezenţa acestor italieni. S-au adǎugat apoi unele informaţii noi în volumul Idem, Migraţii sezoniere la lucru în România (1859 -
1918), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991.
În cuprinsul volumului L’Italie et la Méditerranée (1896-1911). Les fondements
d’une politique étrangère, vol. I, École Française de Rome, 1994, pp. 459-466, Daniel J.
Grange a dedicat câteva pagini emigraţiei italiene temporare (Travaux publics et immigration
temporaire) şi permanente (La colonie fixe) din România, fiind unul din primele studii care
s-a oprit s-asuprs-a celor douǎ tipuri de emigrs-aţie.
Începând cu anii 2000, aceastǎ temǎ de cercetare începe sǎ confere mai mult interes cercetǎrilor, astfel cǎ o serie de studii generale sau punctuale încep tot mai des sǎ fie publicate. Tot acum încep sǎ fie publicate primele lucrǎri asupra emigraţiei italiene din România. Acestea au urmǎrit în general fie regiunea principalǎ de emigrare a italienilor, fie locurile de stabilire din România.
Astfel, în 2002 era publicat unul din primele volume dedicate unui episod punctual al migraţiei italiene în teritoriile române, mai precis al italienilor din provincia Trento, localitatea Predazzo ajunşi în Transilvania, al celor doi autori Marco Felicetti, Renzo Francescotti, Sulle Ali di una Rondine. Storie di Migrazione, Cromopress di Trento, Trento, 2002, pornit de la mǎrturia din epocǎ a lui don Lorenzo Felicetti, Memoria Storica della
Colonia di lavoratori di Predazzino e di altri paesi di Fiemme. Emigranti in Transilvania nell’anno 1851, Cavalese, 1908, pp. 1-12. Aceste memorii au fost apoi preluate de Viorica
Burcicǎ în volumul Contribuţii la studiul emigraţiei trentine în România, Editura Transilvania Expres, Braşov, 2004.
Emigraţiei italiene din Veneto cǎtre România i-au fost dedicate studiul lui Rudolf Dinu, Appunti per una storia dell’emigrazione italiana in Romania nel periodo 1879-1914: il
Veneto come principale serbataio di piccole comunità in movimento, în „Dall’Adriatico al
Mar Nero: veneziani e romeni, tracciati di storie comuni” Roma, 2003, pp. 245-261, un studiu care deschide calea cercetǎrii contemporane printre istoricii români asupra emigraţiei din regiunea Veneto în România, urmat de prima lucrare amplǎ, Veneti in Romania, (a cura di R. Scagno), Longo Editore Ravenna e Regione del Veneto, Ravenna, 2008, care reuneşte studiile a trei autori Roberto Scagno, PaoloTomasella, Corina Tucu, referitoare la istoria aceastei emigraţii între 1870-1948, respectiv de la studiul general I veneti in Romania al lui Roberto Scagno, la cele mai punctuale ale lui Paolo Tomasella, privitor la arhitecţii şi constructorii din provinciile venete, şi la cel al Corinei Tucu asupra prezenţei artiştilor din Veneto de-a lungul secolului XIX în Principatele Române, studii completate de o serie de anexe de documente şi interviuri realizate de Corina Tucu.
Alte volume au fost dedicate italienilor din Friuli de Nicolae Luca, L’emigrazione
storica dei Friulani in Romania, Ed. Ibellinum, [s.l.], 2006, un volum însǎ greu de utilizat din
cauza absenţei unui aparat critic; Ion Pǎtraşcu, Elena Pârvu, I friulani di Craiova, rapporti
socio-culturali/Friulani la Craiova, interferenţe socio-culturale italo-romene, Pordenone,
Efasce, f.a.; Elena Pârvu, Pentru o istorie a friulanilor din România. Comuni-tatea din
Craiova, în “Orizonturi culturale italo-române”, an III, nr. 3, martie 2013.
Studiile generale ale emigraţiei italiene în România sunt mai puţin numeroase. Principalele studii apǎrute îi aparţin lui Antonio Ricci, Emigranti italiani in Romania.
Documenti e testimonianze di una comunità dimenticata, în “Studi Emigrazione/ Migration
Studies”, XLII, nr. 159, 2005, pp. 661-679; Idem, L’emigrazione italiana in Romania e
l’immigrazione romena in Italia, în “Affari sociali internazionali”, an XXXVI, nr. 1-2,
2008, pp. 115-121; Idem, Quando a partire eravamo noi: l’emigrazione italiana in Romania
tra il XIX e il XX secolo, în “Romania, imigrazione e lavoro in Italia. Statistiche, problemi e
prospettive”, a cura di Franco Pittau, Antonio Ricci, Alessandro Silj, Edizioni IDOS, Roma, 2008, pp. 59-70; Claudio Mutti, Migranti italiani in Romania, în “Eurasia. Rivista di Studi Geopolitici”, nr. 4, an 2006, pp. 115-117; Alina Dorojan, Prezenţe şi contribuţii ale
lucrǎtorilor italieni în epoca modernizǎrii României (1850 - 1918), în “Ipostaze ale
modernizǎrii în Vechiul Regat”, vol. 5/2008, pp. 215-230; Idem, Il contributo
dell’emigrazione italiana alla modernizzazione della Romania (1850-1881), în “Annuario
dell’Istituto di Studi Italo-Romeno”, nr. VI (2009), pp. 143-153; Raluca Tomi,
L’emigrazione italiana nei Principati romeni e il suo ruolo nella modernizzazione delle comunità urbane (1826-1866), în Unità nazionale e modernità nel Risorgimento italiano e romeno. Atti del convegno internazionale in occasione dei 150 anni dell’Unità d’Italia,
Bistriţa, 10-12 dicembre 2010, a cura di Ion Cârja, Presa Universitarǎ Clujeanǎ, Cluj-Napoca, 2011, pp. 33-52; Alina Dorojan, L’importanza dell’immigrazione italiana nel processo della
modernizzazione della Romania (1859-1918), în Ibidem, pp. 81-96; Idem, L’evoluzione dell’emigrazione italiana nelle provincie storiche romene nell’epoca tra le due guerre mondiale, în “Ephemeris dacoromana”, nr. 13/2010, pp. 205-242; Sabin Drǎgulin, Fenomenul migrator din România. studiu de caz: italienii (1868-2010), în “Sfera Politicǎ”,
nr. 158, 2011, pp. 9-22.
Cele mai multe studii din ultimii ani au fost dedicate italienilor din anumite zone geografice, judeţe sau oraşe. Astfel, emigraţia italienilor din Dobrogea a fost tratatǎ de urmǎtoarele studii: Marian-Liviu Petre, Prezenţa italienilor în Dobrogea (1878-1947), în “Revista Istoricǎ”, serie nouǎ, nr. 3-4, 2003, t. XIV, Bucureşti, pp. 109-113; Idem, Elemente
privind evoluţia minoritǎţilor italiene din Dobrogea (1878-1947), în Revista “Tomis”, nr. 11,
nov. 2004, pp. 83-85; Marian Moise, 150 de ani de istorie comunǎ. Italienii din Dobrogea –
mica Italie a unor meşteri mari, în “Aldine”, pp. II-III, (supliment al “României Libere”, nr.
4517, 21 ian. 2005); Raluca Tomi, Italians in Dobrudja in the Nineteenth and Twentieth
Centuries, în “Dobrudja: A Cross Cultural Pool. A Multi-Ethnic Space”, coord. Iolanda
Tighiliu, Marian Cojoc, Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007, pp. 95-135; Andreea Raluca Torre, Gli italiani in Romania. Etnografia di un villaggio della Dobrugia, în “Studi Emigrazione/ Migration Studies”, an XLIV, nr. 166, apr.-iun. 2007, pp. 461-476; Constantin Cheramidoglu, Italieni la Constanţa, în Dobrogea – Model de convieţuire multietnicǎ şi
multiculturalǎ, coord. Virgil Coman, Editura Muntenia, Constanţa, 2008, pp.148-153;
Laurenţiu Mǎnǎstireanu, O micǎ Italie dobrogeanǎ. Momente din viaţa pietrarilor de la
Greci (judeţul Tulcea) între 1882-1902, în vol. Ana Macavei, Roxana Dorina Pop (coord.), O filǎ de istorie: om, societate, culturǎ (secolele XVII-XXI), Presa Universitara Clujeana,
Cluj-Napoca, 2012, pp. 307-320 (în curs de apariţie); Florin Dobrei, Presenze italiene nel
Sud-Ovest della Transilvania – prima metà del XX secolo. Contributi documentari (manuscris).
Seria studiilor punctuale pe oraşe poate continua cu istoria italienilor din porturile Brǎila şi Galaţi: Maria Elena Teodorescu, Comunitatea italianǎ din Brǎila (I), în “Florile Dunǎrii”, s.n., an II, nr. 5, 2002, pp. 57-59; Ibidem (II), s.n., an III, nr. 6, 2003, pp. 34-35;
Ibidem (III), s.n., an III, nr. 7-8, 2003, pp. 37-39; Raluca Tomi, Historie de la maison de commerce Pedemonte et fils, în “Historical Yearbook”, Bucureşti, t. III, 2006, pp. 111-134;
Idem, Imigraţia italianǎ din spaţiul românesc. Italienii din Brǎila (1834 – 1876), „Revista Istoricǎ”, serie nouǎ, Bucureşti, t. XVIII, 2007, nr. 5-6, pp. 429-440; Idem, Italienii din
oraşele porturi dunǎrene ale principatelor şi rolul lor în modernizarea societǎţii româneşti (1834 - 1871), în “Schimbare şi devenire în istoria României”, edit. Ioan Bolovan, Sorina
Paula Bolovan, Cluj-Napoca, 2008, pp. 141-159; Idem, Imigraţia italianǎ în spaţiul
românesc: italienii din Galaţi şi Ismail (1834 - 1876), în “Revista Istoricǎ”, serie nouǎ, t.
XIX, 2008, nr. 3-4, pp. 215-238; Constantin Ardeleanu, Alcune notizie riguardanti la
navigazione e il commercio degli stati italiani preunitari alla foce del Danubio (1829 - 1856), în “L’italia e l’Europa centro-orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di
storia politica-diplomatica, economica e dei rapporti culturali”, a cura di Cristian Luca, Gianluca Masi e Andrea Piccardi, Brǎila-Venezia, Museo di Brǎila-Istros Editrice, 2004, pp. 393-404; Idem, La comunità italiana nella città portuale di Galaţi nel periodo del
Risorgimento (1830-1856), în Unità italiana e mondo adriatico-danubiano, a cura di Gizella
Nemeth, Adriano Papo, Luglio Editore, s.l., 2012, pp. 65-78. Italienilor din Târgovişte le-a fost dedicat volumul publicat de Gloria Gabriela Radu, Constructori italieni la Târgovişte, Editura Ararat, Bucureşti, 2001.
Câteva studii au fost dedicate italienilor din Bucureşti: Raluca Tomi, A Chapter of the
Italian Immigration in the Romanian Principalities: the Italians of Bucharest (1831 – 1878),
în “Revista Arhivelor”, nr. 3-4, 2007, pp. 179-202; Alina Dorojan, Colonia italianǎ din
Bucureşti (1850 -1918) I, în “Revista Arhivelor”, LXXXVI, nr. 1, 2009, pp. 133-144; Ibidem II, LXXXVII, nr. 1, 2010, pp. 153-179; Ion-Aurel Pop, Ion Cârja, Luigi Cazzavillan şi comunitatea italianǎ din Bucureşti, în “Orizonturi culturale italo-române”, an II, nr. 2,
Doboş, Tereza Sinigalia, Biserica italianǎ “Preasfântul Mântuitor” din Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2006.
Mai puţin studiatǎ rǎmâne în continuare emigraţia italienilor din Moldova şi Transilvania, unde pânǎ acum semnalǎm Raluca Tomi, Italienii din oraşele Moldovei şi rolul
lor în modernizarea comunitǎţilor locale 1825-1866, în Cǎtǎlin Turliuc, Dumitru Ivǎnescu
coord., Confluenţe identitare şi realitǎţi demografice la Est de Carpaţi în sec. XIX – XX, Editura Junimea, Iaşi, 2010, pp. 339-365.
Asupra emigraţiei catolicilor italieni din România pe parcursul secolelor XIX şi XX, au scris Antonio Ricci, Gli Italiani in Romania: migranti catolici tra Ottocento e Novecento, în „Anuarul Institutului Italo-Român”, nr. 1, an 2004, pp. 206-225; Alina Dorojan, Aspecte
religioase ale comunitǎţii italiene din spaţiul românesc parcursul secolului al XIX-lea pânǎ la intrarea Românie în primul rǎzboi mondial, în “Pro Memoria”, nr. 5/2006, pp. 55-76;
Idem, Însemnǎri privind asistenţa spiritualǎ a catolicilor italieni din România în perioada
interbelicǎ, în “Pro Memoria”, 9/2010, pp. 111-154.
Preocupǎrile mai accentuate din ultimii ani asupra emigranţilor italieni a determinat apariţia unor studii sau lucrǎri dedicate unor personalitǎţi italiene reprezentative pentru acest fenomen: Dǎnuţ Doboş, Profesorul Gian Luigi Frollo (1832-1899). Un apologet al Bisericii
Catolice din România, în “Pro Memoria”, nr. 4/2005, pp. 179-195; Alina Dorojan, Un veneţian la Universitatea Bucureşti – Gian Luigi Frollo/ Un veneziano all’Università di Bucarest – Gian Luigi Frollo (trad. în ital. de Paul Voicu), în “Siamo di nuovo insieme”, nr.
9, Settembre-Novembre 2008, pp. 12-13; Ion-Aurel Pop, Ion Cârja, Un italian la Bucureşti:
Luigi Cazzavillan (1852-1903), Academia Românǎ. Centrul de Studii Transilvane, 2011,
respectiv ediţia în italianǎ, Idem, Un italiano a Bucarest: Luigi Cazzavillan (1852-1903), Edizione Viella, Roma, 2012; sau unor personaje mai puţin cunoscute: Giovanna Munteanu, Gheorghe Munteanu, Vincenzo Puschiasis, sculptor în piatrǎ, Ed. Nona, Piatra Neamţ, f.a.; Vicenzo Fontana, Domenico Rupolo architetto alla corte di Mogoşoaia (1913-1930), în „Dall’Adriatico al Mar Nero: veneziani e romeni, tracciati di storie comuni”, Consiglio Nazionale delle Ricerche, Roma, 2003, pp. 230-235. Istoricilor li s-au alǎturat în ultimii ani o serie de studii realizate de arhitecţi: Ileana Maria Kisilewicz, Contribuţia italianǎ în
arhitectura româneascǎ, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2010; Paolo
guerre mondiale, în „Dall’Adriatico al Mar Nero: veneziani e romeni, tracciati di storie
comuni” Consiglio Nazionale delle Ricerche, Roma, 2003, pp. 236-242; Idem, Un
protagonista dello stile neoromânesc: Geniale Fabro, mastro costruttore friulano, în
“L’Italia e l’Europa centro-orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di storia politica-diplomatica, economica e dei rapporti culturali”, a cura di Cristian Luca, Gianluca Masi e Andrea Piccardi, Museo di Brǎila-Istros Editrice, Brǎila-Venezia, 2004, pp. 429-433; Renzo Francesconi, Paolo Tomasella, Emigranti friulani in Romania da 1860 ad oggi. Un
protagonista ritrovato: Geniale Fabro, maestro costruttore, Pordenone, Edizioni L’Omino
Rosso, 2007; Paolo Tomasella, La nostalgia della casta bellezza. Victor Asquini architetto e
la famiglie di majano in Romania, Gaspari editori, Udine, 2010; La via del marmo artificiale da Rima a Bucarest e in Romania tra Otto e Novecento, a cura di Enrico Ballarè, Editore
Zeisciu, Magenta, 2010, care aduce o deosebitǎ contribuţie în descoperirea construcţiilor şi lucrǎrilor unor meşteri italieni, printre care s-a remarcat Pietro Axerio, graţie cǎruia Bucureştiul se poate încadra printre centrele importante de marmurǎ artificialǎ.
Ca o completare la studiile istorice se mai pot adǎuga o serie de cǎrţi realizate de descendenţi ai emigranţilor italieni din România: Eugenio di Gaspero, Vademecum
sentimental, aduceri aminte, Editura Ararat, Bucureşti, [f.a.]; Modesto Ferrarini, Istorioare din viaţa etnicilor italieni din România, Ed. Ararat, Bucureşti, 2005; Ioana Grosaru, Gabriela
Tarabega, Italienii din România. O istorie în imagini/Italiani in Romania. Una storia in
immmagini, Bucureşti, 2012.
Observǎm cǎ în ultimii ani, aceastǎ preocupare a fost în general pasagerǎ pentru cei mai mulţi autori, dintre care se distinge printr-o continuitate a preocupǎrilor legate de emigraţia italianǎ doar Raluca Tomi.
Importanţa cercetǎrii
Teza a fost conceputǎ pentru a oferi o analizǎ punctualǎ a unui subiect insuficient studiat pânǎ acum. Subiectul a fost doar parţial tratat de unele studii mai vechi sau de cele mai recente şi mai numeroase din ultimii ani, dar lipseşte în continuare o lucrare de ansamblu care sǎ analizeze politica emigraţiei italiene în spaţiul românesc, între 1861-1916, şi ale repercursiunii sale în diferite domenii de activitate sau la nivel mental şi cultural.
Teza nu şi-a propus o abordare exhaustivǎ, ci alǎturi de direcţiile mai vechi de abordare al acestui fenomen în spaţiul românesc (al analizei bazinelor de emigrare şi/sau a zonele de imigrare, al unor specialitǎţi ale emigranţilor, a unor personalitǎţi care s-au remarcat din rândul italienilor stabiliţi în România), propune noi direcţii de cercetare ale acestui fenomen complex. Dincolo de motivele determinate ale declanşǎrii sale, emigraţia atrage dupǎ sine alte forme secundare de manifestare, dar implicit importante pentru înţelegerea şi analiza sa. Emigrantul nu doar a venit, s-a stabilit sau nu, a lucrat sau profesat într-un domeniul şi a plecat, el a dezvoltat la rândul sǎu anumite necesitǎţi: a unei asistenţe şi tutele internaţionale, a unei legislaţii care sǎ îl protejeze sau sǎ îi fixeze nişte cadre de desfǎşurare, a unei asistenţe religioase pentru sine şi familia sa, a unei instrucţiuni pentru copiii sǎi.
Astfel, alte direcţii de cercetare, care s-au impus pe parcursul lucrǎrii în analiza manifestǎrii emigraţiei, au fost abordarea emigraţiei din perspectiva asistenţei primitǎ din partea Statului italian, prin implicarea reprezentanţilor diplomatici în informarea asupra evoluţiei emigraţiei temporare de la an la an, sporadicǎ între 1871-1890, dar tot mai punctualǎ în ultimul deceniu al secolului XIX, prin care se fǎcea cunoscutǎ emigranţilor situaţia locurilor de lucru din acel an, existenţa unei legislaţii de primire a lucrǎtorilor strǎini dupǎ 1869, a documentelor de cǎlǎtorie şi rezidenţǎ necesare, asupra modalitǎţilor mai econome de transport şi alte informaţii necesare din momentul plecǎrii şi pânǎ la cel al întoarcerii. Deşi au informat, consulii nu au încurajat aceastǎ emigraţie, discursul lor a fost mai degrabǎ de a convinge la reticenţǎ şi mare atenţie, în caz de plecare, în alegerea unei destinaţii de lucru. Ce nu a putut determina aceastǎ asistenţǎ mai ales în primele decenii, a fost convingerea lucrǎtorilor italieni de a-şi încheia un contract de lucru înainte de a emigra, de a se asigura de respectarea lui, deşi cele mai multe mesaje ale lor trimise prefecţilor, primarilor şi asociaţiilor pentru emigranţi insistau asupra acestui aspect.
Apariţia comunitǎţilor de italieni datorate unei emigraţii pe termen lung sau permanent, a creat premizele unor tipuri mai imperioase şi mai indispensabile de asistenţǎ: cea religioasǎ şi cea a instrucţiei copiilor de emigranţi. Dacǎ în primul caz, de pǎstorirea comunitǎţilor de italieni s-au ocupat fie misionari italieni trimişi de Sfântul Scaun în spaţiul românesc, fie, mai rar, preoţi care au însoţit grupurile mai consistente numeric de familii de italieni, de instrucţia copiilor italieni s-au ocupat în egalǎ mǎsurǎ Biserica Romano-Catolicǎ
şi Statul italian. Pânǎ la deschiderea şcolilor guvernamentale italiene din spaţiul românesc, dupǎ 1888, reduse ca numǎr, implicarea preoţilor catolici, mai ales a celor italieni, în şcolarizarea copiilor a fost principala asistenţǎ de educaţie şi instrucţie pe care aceştia le-au avut la dispoziţie. Anul 1866, a marcat începutul unei colaborǎri între Statul italian şi reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice din spaţiul românesc în asigurarea lecţiilor în limba italianǎ, prin subvenţiile anuale acordate şcolii catolice din Galaţi, dupǎ ce autoritǎţile italiene au înţeles cǎ şcolarizarea tinerilor italieni era indispensabilǎ şi cǎ trebuia sǎ profite de prezenţa preoţilor catolici pânǎ la gǎsirea unei soluţii. Aceasta a venit prin Legea instrucţiei din 1889 elaboratǎ de Francesco Crispi, când primele şcoli guvernamentale italiene din Bucureşti şi Brǎila au deschis calea elevilor italieni de a primi o instrucţie naţionalǎ şi în afara ţǎrii şi le-a creat şansa unei integrǎri mai facile dupǎ revenirea în patrie.
Istoria asistenţei primitǎ de emigranţii italieni pune în evidenţǎ atât o istorie a evoluţiei unor reglementǎri şi a unei legislaţii în materie de emigraţie, a apariţiei primelor instituţii dedicate acesteia (i Segretariati dell’Emigrazione locale, Commisariato Generale
dell’Emigrazione etc.). Era dificil ca în secolul XIX sǎ se poatǎ rezolva toate aspectele legate
de reglementarea acestui fenomen. Pasul cel mai important pe care îl fǎcuse, dupǎ secole de stopare, a fost recunoaşterea libertǎţii emigraţiei prin Legea emigraţiei din 1889. Emisǎ târziu la finele unui secol de importante modificǎri ale premizelor, structurii şi desfǎşurǎrii unui fenomen care cǎpǎta noi valenţe, noi proporţii şi care îşi fixa tot mai clar unicitatea, autoritǎţile italiene au fost depǎşite de situaţie şi s-au aflat în imposibilitatea gǎsirii unei soluţii imediate, într-un moment în care problema emigraţiei avea o dublǎ solicitare: la nivel naţional şi internaţional7. Emigraţia era un rǎspuns la crizele interne, însǎ ea se manifesta extern şi asistenţa ei, pe care Statul se vedea nevoit sǎ şi-o asume, presupunea un cumul de cheltuieli, de personal, de instituţii, dificil de gestionat de cǎtre un Stat tânǎr, care încǎ îşi clǎdea bazele.
Istoria asistenţei italiene din România s-a înscris în acest cadru general. Deşi era o direcţie secundarǎ de emigrare în economia generalǎ, pentru provincia Udine s-a dovedit a fi una din cele trei direcţii principale din Europa la începutul secolului, alǎturi de Germania şi
7 De altfel, primele normative asupra emigraţiei la nivel internaţional apar de abia dupǎ cel de-al Doilea Rǎzboi Mondial prin Convenţia 143/1945 asupra migraţiei abuzive şi asupra egalitǎţii de şanse şi tratament al lucrǎtorilor migranţi, urmatǎ de Convenţia 97/1949 (OIL – Organizaţia Internaţionalǎ pentru Lucru) asupra lucrǎtorilor migranţi.
Ungaria, dupǎ cum dovedeşte activitatea desfǎşuratǎ dupǎ 1901 de Segretariato
dell’emigrazione din Udine.
În istoria asistenţei şcolare a elevilor italieni s-au împletit alte trei istorii, uneori dificil de separat, ale instrucţiei şcolilor catolice, ale profesorilor italieni din pensioanele private şi şcolile publice româneşti, ale şcolilor guvernamentale italiene. Teza oferǎ primele rezultate ale acestei cercetǎri privind istoria acestor şcoli.
Asistenţa religioasǎ a catolicilor italieni s-a suprapus în mare parte unei istorii a catolicilor din România, însǎ aspecte particulare ale istoriei comunitǎţilor catolice italiene au scos în evidenţǎ în fapt evoluţia unor comunitǎţi permanente, a organizǎrii lor iniţiale (cazul coloniei din Bucureşti menţionatǎ la 1848 prin organizarea sa în jurul Capelei “Sfânta Ana”) sau permanente în jurul bisericii (cazul comunitǎţilor rurale, unde de figura preotului se legau nu doar asistenţa spiritualǎ şi instrucţia copiilor, ci uneori şi cea medicalǎ, materialǎ sau organizarea timpului liber).
Prezenţa emigranţilor italieni în spaţiul românesc nu putea rǎmâne fǎrǎ urmǎri. Implicarea lor în diverse domenii, în viaţa oraşului în care au locuit, a condus inevitabil la o dezvoltare şi o diversitate de idei. Printre primii italieni care s-au impus în domeniile de activitate, au fost fabricanţii de paste Ernesto Gerbollini şi Antonio Borghetti, ale cǎror investiţii în instalaţiile tehnice i-au situat în fruntea industriei naţionale de panificaţie între 1860-1880, aşa cum investiţiile realizate de Luigi Cazzavillan în tipografia ziarului Universul i-au asigurat o dezvoltare şi un tiraj greu de egalat. Contribuţia lui Gian Luigi Frollo în învǎţǎmântul inferior şi superior al limbii sau literaturii italiene, au condus atât la o îmbunǎtǎţire a lecţiilor de limbǎ italianǎ în multe din şcolile din Brǎila şi Bucureşti, unde a fost profesor, dar mai ales a asigurat un instrument de lucru indispensabil învǎţǎrii limbii italiene prin realizarea unui Vocabularŭ italiano-românŭ, Pesta, 1869, salutat de filoromânul Giovenale Vegezzi Ruscalla. Implicarea şi contribuţiile sale nu s-au oprit aici, fiind cel care a pus bazele unei catedre a istoriei literaturilor limbilor neo-latine în cadrul Universitǎţii din Bucureşti, care a cules primele documente privitoare la relaţiile dintre Ţǎrile Române şi Veneţia din Archivio di Stato di Venezia şi Biblioteca Marciana, care a realizat primul pelerinaj al catolicilor din România la Lourdes. Teatrul şi opera românǎ s-au dezvoltat în unele oraşe graţie contribuţiilor unor italieni precum Luigi Ademollo şi Fani Tardini la Galaţi, Lucio Vecchi la Focşani, Benedetto Franchetti la Bucureşti ş.a. Bazele Şcolii de
declamaţiune din Iaşi erau puse sub directoratul lui Eduardo Caudella, de origine italianǎ, iar catedra de picturǎ a Şcolii Mihǎilene avea cea mai bunǎ evoluţie sub îndrumarea lui Giovanni Schiavoni. Un jurnalist care s-a remarcat în epocǎ pentru contribuţia sa adusǎ în istoria Bucureştiului a fost Domenico Caselli.
Exemplele pot continua, însǎ nu doar contribuţiile singulare furnizate de emigraţia italianǎ au contribuit în procesul de modernizare al societǎţii româneşti, cât şi aportul adus de grupurile de specialişti, de pietrari a cǎror dexteritate în prelucrarea materiei brute era continuatǎ de mǎiestria mozaicarilor, a tǎietorilor de pǎduri care au venit însoţiţi de instrumente proprii indispensabile unei exploatǎri mai rapide şi mai eficace, a constructorilor şi specialiştilor ingineri şi arhitecţi care au format cel mai adesea echipele care au condus şi finalizat lucrǎrile multor arhitecţi români sau strǎini din epocǎ sau pe cele proprii.
Emigraţia italianǎ din spaţiul românesc prin dubla ei implicare atât în istoria locurilor de plecare, cât şi a celor de sosire, oferǎ cercetǎrii şansa de a rǎspunde la problematici ridicate atât de istoriografia italianǎ (istoria şcolilor italiene din strǎinǎtate, istoria emigranţilor, istoria lucrǎtorilor italieni, istoria catolicilor italieni ş.a.), cât şi de istoriografia româneascǎ (istoria strǎinilor din România cu multiplele sale consecinţe şi contribuţii).
CAPITOLUL I
TIPOLOGIILE EMIGRAŢIEI ITALIENE
ÎN TERITORIILE ROMÂNE
Motto: “L’Italia fu sempre un Paese emigrante”1.
Migraţiile ca fenomen demografic au avut un rol fundamental în istoria umanitǎţii. Graţie acestora, oamenii au supravieţuit în timp şi s-au rǎspândit pe Terra. Încǎ din preistorie, migraţiile au fost parte din viaţa indivizilor. Atunci ca şi acum, principalele cauze ale deplasǎrilor umane de pe un teritoriu pe altul au fost lupta pentru supravieţuire sau necesitatea unei vieţi mai bune. Mobilitatea terirorialǎ constituie, alǎturi de naştere şi mortalitate, unul din procesele de bazǎ ale variaţiilor numerice şi structurale ale populaţiei umane2.
Dezvoltarea societǎţilor umane prin apariţia comunitǎţilor şi diferitelor formaţiuni politice au condus la definirea a douǎ tipuri de migraţie: emigraţie şi imigraţie, vǎzute în general ca fenomene sociale. Unii specialişti au identificat migrarea de la o regiune la alta sau de la un Stat la altul ca emigraţii, alţii acceptǎ acest termen doar pentru deplasǎrile de pe un continent pe altul, în timp ce migraţiile din interiorul unui continent sunt numite imigraţii. Emigraţia ca un fenomen demografic şi economic este caracterizatǎ prin duplicitatea factorilor sǎi componenţi: existenţa unei zone de plecare şi a unei zone de destinaţie3.
Deşi dezbaterile asupra emigraţiilor se desfǎşoarǎ de mai bine de un secol şi jumǎtate, e dificil de ajuns la o concluzie asupra a ceea ce reprezintǎ acest fenomen în fapt. Specialiştii nu sunt de acord în ceea ce priveşte definirea conceptelor de mobilitate şi emigraţie şi nici în a stabili limitele dintre numeroasele tipuri ale emigraţie: de crizǎ, de calitate, de economie, temporarǎ, permanentǎ, itinerantǎ etc4. Autoritǎţile italiene au mai denumit emigraţia italianǎ din spaţiul european emigraţie internǎ, iar emigraţia peste Ocean, emigraţie externǎ5.
1 Stefano Passigli, Emigrazione e comportamento politico, Il Mulino, Bologna, 1969, p. 11.
2 Massimo Livi-Bacci, Gian Carlo Blangiardo, Antonio Golini (a cura di), Demografia. Guida agli studi di
scienze sociale in Italia, Edizione della Fondazione Giovanni Agnelli, Torino, 1994, p. 379.
3 Emilio Franzina, La grande emigrazione. L’esodo dei rurali dal Veneto durante il secolo XIX, Marsilio Editore, Veneţia, 1976, p. 17.
4 Amoreno Martelli, Cinque domande sulla storiografia dell’emigrazione a Emilio Franzina e a Ercole Sori, în “Storia e problemi contemporanei”, XXXVI, 2003, pp. 15-29; Paola Corti, L’emigrazione italiana e la sua
storiografia: quale prospettive, în “Passato e presente”, an XXIII, nr. 64/2005, pp. 89-95; Marco Porcella, Premesse dell’emigrazione di massa in età prestatistica (1800-1850), în Storia dell’emigrazione italiana, vol.
Dezvoltarea economicǎ din secolul al XIX-lea a stimulat îmbunǎtǎţirea condiţiilor de viaţǎ şi a determinat o continuǎ diminuare a ratei mortalitǎţii. Cum natalitatea a înregistrat în general proporţii ridicate, rezultatul a fost o creştere a populaţiei pe întreg continentul european. Factorul demografic a avut un important impact asupra redimensionǎrii Europei. Astfel cǎ în anumite zone au apǎrut dezechilibre puternice între resursele existente şi cererea populaţiei, fapt ce a condus la apariţia unor procese de migrare accentuate. Neaşteptata presiune demograficǎ, creşterea şi persistenţa în tot mai multe sate din Europa au determinat o mare migraţie atât în interiorul continentului, cât şi spre America de Sud şi de Nord, ulterior spre Australia. Atrase de “visul Noii Lumi”, 40 milioane de persoane au pornit spre Statele Unite ale Americii între 1859 şi 19146. Aceastǎ emigraţie inegalabilǎ pânǎ atunci din punct de vedere numeric a fost posibilǎ graţie mijloacelor de transport care au apǎrut şi s-au dezvoltat pe fondul revoluţiei industriale, ceea ce a permis o mobilitate pe distanţe lungi şi foarte lungi mult mai uşor de realizat.
Emigraţia fie ea continentalǎ sau oceanicǎ a fost consideratǎ de istoricul Frank Caestecker ca o reacţie la transformǎrile ce aveau loc în epocǎ în sectorul agricol. Dacǎ în a doua jumǎtate a secolului al XVIII-lea, zona ruralǎ reprezentase epicentrul creşterii demografice, susţinutǎ prin sporirea productivitǎţii agricole, prin introducerea de noi culturi, cea a cartofului fiind cea mai reprezentativǎ, şi dezvoltarea industriei agricole, în secolul al XIX-lea aceastǎ economie agrarǎ a fost implicatǎ în industrializarea capitalistǎ, devenind un
mixtum compositium între agriculturǎ, industrie şi munca ocazionalǎ. Agricultura nu mai era
doar o formǎ de subzistenţǎ, ci premisa economicǎ se deplaseazǎ spre realizarea de profituri. Nu s-a renunţat însǎ în totalitate la agricultura tradiţionalǎ, ci aceasta a funcţionat în paralel asiguratǎ fiind de creşterea demograficǎ din secolul al XIX-lea, care nu ar fi putut fi susţinutǎ doar de noul tip de economie agrarǎ.
În paralel cu munca sezonierǎ din sectorul agricol, unde se constatase o creştere a acestui tip de activitate, un alt tip de emigraţie sezonierǎ era determinatǎ de procesul de urbanizare intrat la rândul sǎu în plinǎ expansiune. Iniţierea unui numǎr important de lucrǎri 1 Partenze, coord. de Piero Bevilacqua, Andreina De Clementi, Emilio Franzina, Donzelli Editore, Roma, 2000, p. 17; Migrazioni, a cura di Paola Corti, Matteo Sanfilippo, Einaudi, Torino, 2009, pp. XVII-XXIII; Paola Corti, Matteo Sanfilippo, L’Italia e le migrazioni, Editori Laterza, Roma-Bari, 2012, pp. 78-85, 116.
5 L’emigrazione italiana nel biennio 1877-78, în “Bollettino consolare del Ministero per gli Affari Esteri” [în cont. “Bollettino consolare”], vol. XV, parte I, Roma, 1879, p. 3
edilitare atrǎgea dupǎ sine o creştere a cererii de materiale, moment în care cǎrǎmida a devenit unul din principalele materiale de construcţie. Cum fabricarea lor a rǎmas pânǎ în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea o muncǎ manualǎ care putea fi efectutatǎ doar de cei cu experienţǎ în domeniul construcţiilor, cererea pentru lucrǎtorii specializaţi a favorizat grupurile de cǎrǎmidari italieni, care au pus stǎpânire pe aceastǎ ocupaţie în primele decenii ale secolului al XIX-lea7.
Dincolo de modificǎrile politice, ideologice şi culturale de pe parcursul secolului al XIX-lea, revoluţia industrialǎ a determinat o schimbare a polilor de interes dinspre societǎţile rurale spre cele urbane. Urbanizarea şi industrializarea societǎţilor europene şi americane au creat cele mai importante premize pentru declanşarea, desfǎşurarea şi dezvoltarea emigraţiei economice italiene, care a prins contur la început în jurul unor specializǎri de lucru, pentru ca apoi sǎ se manifeste tot mai liberǎ, mai confuzǎ şi de cele mai multe ori dezorganizatǎ.
I.1. Generalitǎţi asupra emigraţiei italiene în lume
Emigraţia italienilor în lume a reprezentat unul din fenomenele cele mai particulare ale istoriei contemporane italiene. Deşi multe State au cunoscut şi cunosc fluxuri migratoare, e dificil de gǎsit un alt exemplu ca cel italian, atât de intens, atât de extins în timp, atât de variat ca zone de provenienţǎ teritorialǎ şi socialǎ şi atât de divers în locurile de destinaţie. Fenomenul emigraţiei s-a desfǎşurat de-a lungul a mai multor secole, devenind una din problematicele cele mai importante ale istoriei italiene.
O privire în trecut ne aratǎ cǎ emigraţia nu a fost o noutate a secolului al XIX-lea: cauzele fenomenului se pot cǎuta pânǎ la finele evului mediu, când au fost înregistrate mişcǎri individuale sau în grup din zonele alpine, subalpine şi apeninice. Cu mult înainte de 1861, emigraţia era deja o constantǎ şi o rezervǎ a economiei şi a societǎţii unei ţǎri aflatǎ în continuare în plin proces de desǎvârşire a unificǎrii politice şi administrative.
O delimitare precisǎ a fazelor de emigraţie fie europeanǎ, fie italianǎ e dificil de realizat. Însǎ dacǎ ţinem cont de diferitele scheme propuse de specialişti, o concluzie ar fi cǎ diversele forme ale mobilitǎţii umane s-au suprapus deseori. Menţionǎm în acest sens,
7 Frank Caestecker, Emigrantul, în Omul secolului al XIX-lea, vol. coord. de Ute Frevert, Heinz-Gerhard Haupt, Polirom, Iaşi, 2002, pp. 200-201, 203.
