— Signor Alexandru! Signor Alexandru!
La voce di Frusinica echeggiava lontana e vagamente teatrale, come se provenisse da dietro le quinte. “Una scena patetica” pensa Alexandru, guardando dalla finestra il paesaggio quasi fantastico, uno scarabocchio fatto di lembi strappati dal fiume, mischiati alle insolite punte dei pioppi e ai grandi ammassi di nebbia, mossi qua e là da una brezza indecisa. Il tutto sembra allestito in fretta, però si percepisce comunque il tocco dell'artista attento a non imitare la natura, ma a contraddirla. Alexandru, intento a guardare dalla finestra, ha la sensazione di essere lui l'artista.
“Un paesaggio innaturale”, pensa, mentre cerca di immaginare in quale punto di tale garbuglio si materializzerà Frusinica. È più di un mese che non la vede e si rende conto che in tutto questo tempo non ha mai pensato a lei, così come non ha più pensato alle calde giornate estive.
Quando, dopo la notizia della fuga di Radu, il clima del Plai era bruscamente cambiato – come se improvvisamente qualcuno avesse spento la luce o si fosse passati da una stagione all'altra in una sola notte – e tutti avevano iniziato a fare i bagagli, solo Alexandru si era fermato, dopo un po', e aveva deciso di restare.
Era uscito dalla baracca e si era seduto sulla panca che c'era di fronte, guardando, come se stesse guardando un quadro di Brueghel il Vecchio, il brulichio dell'insediamento, figure colorate che ripiegavano lenzuola, tiravano fuori valigie, scuotevano vestiti, buttavano via cartacce. Era un pomeriggio caldo di fine ottobre, l'aria era blanda e stanca, e Alexandru percepiva quel momento come un'eterna fine, una paralisi. Avrebbe voluto andare via anche lui, come tutti gli altri – tanto sarebbe comunque partito fra una settimana, due, tre, non appena fossero iniziate le piogge –, ma, all'improvviso, si era bloccato, piegato sulla valigia aperta appoggiata sul pagliericcio. Dove?
L'immagine della sua abitazione, l'immagine dei corridoi della Casa Scânteii, sede della redazione del giornale di stato, l'immagine dei pochi colleghi
continue împachetarea, se așeză stors de vlagă pe banca din fața bordeiului. Simțea nu numai că nu avea puterea să se întoarcă, dar nici nu avea de ce. Privea toate acele siluete cuprinse de febra plecării cu un fel de mirare și de invidie, dar mai ales cu sentimentul spectatorului pentru care acțiunea care se petrece pe scenă este – oricât de dramatică – o destindere, o distracție. Așa l-a găsit Tudor, așezat – cu bărbia sprijinită în pumni și coatele pe genunchi – ca la un spectacol.
— Nu pleci? a rostit în loc de salut, dar semnul întrebării era atât de slab încât părea să fie vorba mai mult de o constatare. Rămâi aici, a mai adăugat, de data asta afirmativ, în timp ce s-a așezat cu un oftat aproape bătrânesc alături, pe bancă. Și după o pauză: în curând vor începe noroiul și frigul. Vorbea fără să-l privească și vorbele aveau un lirism nepotrivit cu sensul lor, ca și cum n-ar fi încercat să-l convingă să plece, ci l-ar fi invidiat că rămâne. Au tăcut împreună un timp, urmărind distrați mișcarea studenților și fusta destrămată a Frusinicăi agitându-se printre ei.
— Tu când crezi că s-a hotărât? șoptise la un moment dat Tudor, și Alexandru nu avusese nevoie să întrebe la cine se referă. Fuga lui Radu fusese pentru Tudor o lovitură pe care nu încercase să o ascundă și la care reacționase aproape maladiv.
Într-o dimineață, văzând că nu apare la întâlnirea de la barca pregătită să pornească spre insulă, Ștefana îl strigase și apoi o luase la fugă spre bordeiul lui, în timp ce ceilalți își ocupau – făcând glume pe jumătate somnoroase – locurile. Dar se opriseră din vorbă, așteptând în tăcere, când Ștefana reapăruse singură, fără să se grăbească și citind din mers o foaie de caiet, pe care, în timp ce se instala și ea în barcă, le-o întinse. Radu se scuza că a trebuit să plece pe nepregătite la București și că va trebui să lipsească un timp, după care – într-un mod absolut nepotrivit cu prima frază – spunea că îi îmbrățișează pe toți și mai ales pe Domnul Profesor. Biletul trecuse din mână în mână, fără ca cineva să comenteze, și se oprise la Profesor, care, după ce își aruncase ochii pe el, îl băgă grăbit în buzunarul șorțului, ca și cum ar fi vrut să-l citească altă dată, când va
che incontrava senza sapere se erano realmente suoi amici, l'immagine delle interminabili file e dei mucchi di spazzatura in Piazza Matache, quella del mercato, si mischiano per un istante nella sua mente e, rendendosi conto che non avrà la forza di continuare a ripiegare le proprie cose si siede, con le forze prosciugate, sulla panca di fronte alla baracca. Guardava tutte quelle figure attanagliate dalla febbre della partenza con una sorta di stupore e di invidia, ma soprattutto con la sensazione dello spettatore per il quale l'azione che si svolge sulla scena, per quanto drammatica, è un appagamento, un divertimento. Tudor l'ha trovato così, seduto, con il mento appoggiato sui pugni e i gomiti sulle ginocchia, come a uno spettacolo.
— Non parti? disse invece di salutare, ma il punto interrogativo era così debole che sembrò più una costatazione. Rimani qui, aggiunse, stavolta affermativamente, mentre si sedeva accanto a lui sulla panca, sospirando come un vecchio. E, dopo una pausa: presto arriveranno il fango e il freddo. Parlava senza guardarlo e le parole avevano un lirismo inadeguato al loro senso, come se non stesse cercando di convincerlo ad andarsene, ma l'avesse invidiato perché rimaneva. Tacquero insieme per un po', seguendo divertiti il movimento degli studenti e la gonna logora di Frusinica che si agitava in mezzo a loro.
— Quando pensi che l'abbia deciso? mormorò a un certo punto Tudor, e Alexandru non dovette chiedergli a chi si stesse riferendo. Per Tudor, la fuga di Radu era stata un colpo che non aveva tentato di mascherare e al quale aveva reagito in maniera quasi morbosa.
Una mattina, visto che non arrivava al punto d'incontro vicino alla barca pronta a salpare per l'isola, Ștefana lo aveva chiamato e dopo era corsa verso la sua baracca, mentre gli altri erano intenti a prendere le proprie postazioni, scherzando, mezzi addormentati. Ma avevano smesso, aspettando in silenzio, quando Ștefana era ricomparsa sola, senza fretta e leggendo, mentre camminava, quello che c'era scritto su un foglio che, dopo essere salita sulla barca, porse anche a loro. Radu chiedeva scusa per essere partito senza preavviso per Bucarest e diceva che si sarebbe dovuto assentare per un po' si tempo, per poi – in maniera totalmente discordante con la prima frase – mandare un abbraccio a tutti quanti e specialmente al Professore. Il foglio era passato di mano in mano, senza che
rămâne singur. De altfel, nimeni nu spusese nimic și numai într-un târziu începuseră să vorbească, fără prea mult chef, despre altceva. Că biletul era ciudat și ascundea ceva își dăduse fiecare seama, după cum fiecare bănuise că e vorba de ceva rău. Următoarele zile se scurseseră într-un fel de normalitate tăcută, într-o eludare a ceva nedefinit, dar amenințător, construită cu grijă de toți, cu excepția Profesorului, care găsea orice prilej bun pentru a-și da frâu liber enervării și pentru a întreba cu voce tare: „Și, totuși, când are de gând să se întoarcă?“ sau „Ar fi putut da cel puțin o telegramă, să anunțe că mai întârzie“ (deși toată lumea știa că la Plai nu ajungea niciodată un poștaș, scrisorile, câte erau, se adunau la poșta din Pârlița și erau luate când ajungea cineva pe-acolo). Alexandru însă bănuise că tăcerea prevenitoare a studenților și întrebările lipsite de tact ale Profesorului spuneau de fapt același lucru: că nu vor să ia act de realitate, că refuză să o analizeze și să o recunoască. Când, peste mai multe săptămâni, Frusinica a adus povestea și explicația completă, Tudor a izbucnit pur și simplu în plâns, ca un copil, urmat de Ștefana și acompaniat de tăcerea ca de înmormântare a celorlalți: un șofer de TIR, de loc din Pârlița, întors din cursă, povestise cum, la desigilarea mașinii și livrarea mărfii în Istanbul, Radu fusese găsit leșinat printre sacii cu pesticide, pentru că, în loc să facă obișnuitele treizeci de ore, o pană de motor blocase camionul mai bine de trei zile într-un service din Dimitrovgrad. De data asta, chiar că nu mai era nimic de spus. Dar nici nu se putea continua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Deși fiecare dintre ei știa că nu are dreptul să-l condamne pe Radu, că într-un moment sau altul – chiar dacă numai prin absurd – fiecăruia îi trecuse prin minte o asemenea soluție, îl condamnau totuși și se simțeau, fiecare în parte, părăsiți și umiliți de gestul lui. Privindu-i, Alexandru își dăduse seama că amestecul de admirație și de revoltă, aproape de ură, era prea exploziv pentru a putea fi suportat multă vreme. Facerea bagajelor era soluția salvatoare, prima care le venise în minte, pentru a schimba ceva în exasperarea, împotriva lor înșile și-a întregii lumi, care-i apăsa.
nessuno commentasse, per arrivare al Professore che, dopo avergli dato uno sguardo, lo infilò frettolosamente in tasca, come se l'avesse voluto leggere più tardi, quando sarebbe rimasto da solo. Nessuno, d'altronde, aveva proferito parola e, solo dopo un bel po' di tempo, ripresero a parlare, svogliati, di un altro argomento. Che il biglietto fosse strano e nascondesse qualcosa era chiaro a tutti loro, come anche il sospetto che si trattasse di qualcosa di terribile. I giorni seguenti fecero il loro corso immersi in una sorta di normalità silente, l'elusione di qualcosa di indefinito, ma minaccioso, costruita accuratamente da tutti, ad eccezione del Professore, per il quale ogni momento era buono per dar libero sfogo alla sua insofferenza e per chiedere a voce alta: “E, comunque, quando pensa di tornare?” oppure “Avrebbe almeno potuto mandare un telegramma, per informarci che avrebbe ritardato di più” (nonostante fosse risaputo che il postino non arrivava mai su Plai e che tutta la posta veniva conservata alla posta del paese più vicino, Pârlița e ritirata quando qualcuno si trovava lì di passaggio).
Alexandru sospettava però che sia il silenzio prevenuto degli studenti che le domande senza tatto del Professore esprimessero in realtà la stessa cosa, cioè il fatto che loro non vogliono prendere atto della realtà, che rifiutano di analizzarla e riconoscerla. Quando, qualche settimana più tardi, Frusinica ha raccontato la storia e ha dato la spiegazione completa, Tudor è scoppiato a piangere, come un bambino, seguito da Ștefana e avendo come accompagnamento il silenzio da funerale degli altri: un camionista di Pârlița, tornato dal viaggio, aveva raccontato che all'apertura del camion per la consegna della merce a Istanbul, Radu era stato trovato privo di sensi in mezzo ai sacchi di pesticidi perché, invece di fare le solite trenta ore di viaggio, a causa di un guasto al motore, il camion era rimasto fermo più di tre giorni in un'officina, a Dimitrovgrad, in Bulgaria. Stavolta non c'era veramente più niente da dire. Ma neanche si poteva andare avanti come se niente fosse accaduto. Nonostante sapessero di non avere il diritto di condannare Radu, perché a un certo punto – anche se solo per assurdo – a ciascuno era venuta in mente una soluzione simile, loro lo condannavano comunque e ognuno di loro si sentiva abbandonato e umiliato dal suo gesto. Guardandoli, Alexandru si era reso conto che la miscela di ammirazione e biasimo, quasi d'odio, era troppo esplosiva per poter essere sopportata troppo a lungo. Fare le valigie era la soluzione
uitase întrebarea și-l privise mirat dintr-o parte. Nu știu, reluase, dar sunt sigur că nu demult, că la un moment dat s-a întâmplat ceva, ceva ce noi nu știm, care l-a făcut să ia deodată această hotărâre… Se oprise însă, pentru că i se păruse că tonul este prea protector și că prietenul lui tot nu-l va crede; de altfel nici el nu știa dacă e sau nu ceva de crezut: simțise, privindu-și prietenul din profil, pur și simplu simțise nevoia să vorbească, să spună ceva, indiferent ce. Apoi, deodată, sărind la o întrebare și mai veche: N-am puterea să plec, și după o pauză: N-am unde. Apoi, cu altă voce: O să mai rămân un timp. Să nu-ți faci griji, mă descurc eu…
— Să te muți în casă, răspunse Tudor, ridicându-se în picioare. Iar Alexandru dădu din cap și se ridică și el, spunând mulțumesc.
— Domnule Alexandru! Domnule Alexandru!
Vocea Frusinicăi pare să se audă acum mai de departe decât prima oară. Palele ceții se mișcă, probabil, în sens contrar. Alexandru se gândește că ar trebui să-i răspundă, dar i se pare ridicol să înceapă să țipe fără să știe încotro. Deschide geamul și ceața pătrunde ca o ființă vie în casă fără ca vocea tot mai misterioasă a femeii să se limpezească sau să se apropie prin asta.
Casa este o clădire din cărămidă, formată dintr-o verandă, un antreu și două odăi văruite în alb și cu podele de scânduri geluite țărănește. Este așezată în partea cea mai înaltă a malului și – dacă facem abstracție de încropitura din scânduri și carton asfaltat a bucătăriei de vară este singura construcție așezată deasupra pământului, a așezării arheologice. A fost construită de Irina, într-o vară mai îndepărtată, „în perioada constructivă, plasată în timp înaintea perioadei plastice și perioadei agricole, dar după perioada muzicală“, cum spunea ea însăși, autoironică, râzând scurt și răgușit, cu un fel de asprime. Toată casa este mobilată cu două paturi, trei mese, o sobă și nenumărate cărți. Ea mai adăpostește, de asemenea (în antreu), un delușor de cartofi, o grămadă de nuci, două funii de ceapă și câteva zeci de mere mici, aproape pădurețe, așezate ca într-o serigrafie pe masa din verandă.
liberatrice, la prima che era venuta loro in mente, per cambiare qualcosa nell'esasperazione, verso loro stessi e verso il mondo intero, che li attanagliava.
— Non lo so, rispose Alexandru, così in ritardo che lo stesso Tudor aveva scordato la domanda e lo aveva guardato di sbieco, sorpreso. Non lo so, ripeté, ma sono certo che non molto tempo fa, a un certo punto, sia successo qualcosa, qualcosa a noi sconosciuto, che l'ha portato a prendere improvvisamente questa decisione… Si fermò, però, perché gli era sembrato che il tono fosse troppo protettivo e che l'amico non gli crederà comunque: guardandolo di profilo, aveva solo sentito il bisogno di parlare, semplicemente dire qualcosa, non importava cosa. Poi, tutto a un tratto, passando a una domanda ancora precedente: Non ho la forza per andarmene, e dopo una pausa: Non ho dove andare. Poi, con voce diversa: Rimarrò qui un altro po'. Non ti preoccupare, me la caverò in qualche modo…
— Vai a stare nella casa, rispose Tudor, alzandosi. E Alexandru scosse la testa e si alzò a sua volta, ringraziandolo.
— Signor Alexandru! Signor Alexandru!
La voce di Frusina sembra essere ancora più lontana rispetto a prima. I banchi di nebbia, probabilmente, si stanno spostando nell'altro senso. Alexandru pensa che dovrebbe risponderle ma gli sembra ridicolo iniziare a urlare senza sapere in quale direzione. Apre la finestra e, mentre la nebbia penetra in casa come fosse un essere vivente, la voce sempre più misteriosa della donna non accenna a diventare più chiara o ad avvicinarsi.
La casa è un fabbricato di mattoni, composta da una veranda, un ingresso e due stanze tinteggiate di bianco, con i pavimenti fatti di assi di legno, stuccato grossolanamente. Si trova nella parte più alta della sponda del fiume e, se non si considera l'ammasso di assi e carta catramata che compongono il cucinotto rustico, è l'unica costruzione collocata sul terreno in tutto il sito archeologico. L'ha costruita Irina, in un'estate lontana, “nel periodo costruttivo, collocato nel tempo prima del periodo artistico e di quello agricolo, ma dopo quello musicale”, come diceva lei stessa, con autironia, con una risata breve e roca, quasi con severità. Il mobilio è composto da due letti, tre tavoli, una stufa e innumerevoli libri. Essa offre rifugio (nell'atrio) anche a un mucchietto di patate, a un sacco di noci, a due
alături. Dovadă că adaugă aproape în șoaptă și parcă speriată: Vă caută cineva…
— Sunt aici, spune Alexandru, aproape la fel de încet, și, în secunda următoare, o vede chiar sub fereastră, ca și cum nu ar fi așteptat decât răspunsul lui ca să se întrupeze din ceață.
Este îmbrăcată cu un fel de scurtă, care seamănă cu o pufoaică, de sub care iese veșnica fustă descusută, cu părul dezordonat și încâlcit de umezeală căzându-i în ochii galbeni, nesemănând cu ei înșiși. Pare într- adevăr speriată.
— Vă caută cineva, repetă, oarecum conspirativ, ca și cum ar vrea să audă numai el informația, dar în aceeași clipă, în spatele ei, ca niște aripi diforme, disproporționate, se decupează din ceață trei siluete.
De fapt, mai întâi, s-au auzit gâfâiturile efortului de urcare a pantei, exagerat de sonore, amestecate cu un fel de grohăituri, oftaturi și fragmente indescifrabile de înjurături care prevestesc, mai întâi sonor, una sau mai multe namile, încât la început apariția propriu-zisă pare mai puțin îngrijorătoare decât premoniția ei. Curând însă Alexandru își dă seama că proporțiile rezonabile se datorau doar faptului că, pur și simplu, nu terminaseră încă de urcat.
Când au făcut-o, și a putut, câteva clipe, cât au trecut pe sub geam, să-i cântărească, a descoperit trei personaje insolite: un munte de grăsime roșcovană, enorm și moale, transpirat și dogoritor; un îndesat, cu forme rotunjite și trăsături ascuțite, subliniate de pipă și negi; și un al treilea, negricios și uscățiv, cu ochelari negri și mustața desenată cu tuș, un fel de personaj ratat de filme polițiste de serie. Alexandru îi privește un minut cu mirare și curiozitate, apoi părăsește fereastra, pentru a trece la ușă să deschidă. Ajunge însă prea târziu, zăvorul sărise sub zgâlțâiturile namilei sau, pur și simplu, uitase să-l pună, pentru că cei trei sunt deja în verandă, înghesuindu-se veseli, scuturându-și pe podele picioarele încărcate de noroi, uitându-se la pereți, pipăind ramele geamlâcului. Uriașul își umple buzunarele cu mere și începe să mănânce două fructe deodată, ținându-le pe amândouă în același pumn
mazzi di cipolle, e a qualche dozzina di piccole mele, forse selvatiche, poste, come in una serigrafia, sul tavolo in veranda.
— Signor Alexandru! la voce, improvvisamente, è estremamente vicina, quasi di fianco a lui. Infatti aggiunge quasi mormorando e forse spaventata: La stanno cercando…
— Sono qui, risponde Alexandru, piano quasi quanto lei, e, nel istante successivo la vede proprio sotto la finestra, come se non avesse aspettato altro che la sua risposta per materializzarsi dalla nebbia.
È vestita con una sorta di giaccone, che sembra a una giacca invernale, e sotto ha l'eterna gonna sfilacciata, mentre i capelli, disordinati e arruffati per l'umidità, le penzolano sugli occhi gialli, che non somigliano più a loro stessi. Sembra essere realmente spaventata.
— La stanno cercando, ripete, in maniera alquanto cospirativa, come se volesse che solo lui sentisse l'informazione, ma nello stesso istante, dietro di lei, come delle ali deformi, sproporzionate, si stagliano dalla nebbia tre ombre.
In effetti, all'inizio, si erano sentiti i respiri affannati per la fatica della salita, esageratamente sonori, mischiati a una specie di grugniti, sospiri e frammenti indecifrabili di bestemmie che preannunciavano, prima di tutto per via sonora, l'arrivo di una o più bestie giganti, di modo che l'apparizione effettiva sembrava meno inquietante del suo presagio. Alexandru, però, si accorge presto che le