Capitolul 1
„Am început să fug înainte de a mă întreba dacă sunt mai laș sau mai curajos decât ceilalți, fugind.“
Cred că aceasta este fraza pe care o caut de multă vreme pentru a declanșa din momentul potrivit – nici prea îndepărtat, nici prea apropiat – povestea și, implicit, explicația începutului. Pentru că, oricât ar părea de incredibil, există un început, există întotdeauna o clipă în care se rupe ceva în încordarea de atâta vreme insuportabilă, încât insuportabilă devine numai nemărginita capacitate de a suporta; există întotdeauna o clipă a cărei bruscă liniște are latitudinea de a fi a sfârșitului sau a unui alt început. Deci:
Am început să fug înainte de a mă întreba dacă sunt mai laș sau mai curajos decât ceilalți, fugind. M-am ridicat pur și simplu de pe scaun, m-am îndreptat spre ușă și am ieșit, fără ca cineva din încăpere să-și fi dat seama, sau, în orice caz, fără ca cineva să facă gestul de a mă opri. Poate că erau cu toții obosiți, dar, mai ales, erau atât de convinși cu toții că nimic nu se poate schimba în situația nebunească din acea încăpere, încât pur și simplu nu mai înregistrau realitatea. Iar realitatea era că eu mă ridicasem de pe scaun și ieșisem.
Abia după ce am închis ușa în urma mea, am realizat eu însumi că nu fusesem oprit și, în mod paradoxal, în loc să mă bucure, mirarea a funcționat ca o spaimă, făcându-mă să mă grăbesc, să renunț la liftul care ar fi trebuit așteptat, să-mi supraveghez zgomotul pașilor pe trepte și, instinctiv, să înconjur blocul, pentru a nu putea fi văzut de la fereastră, înainte de a mă îndepărta. Și, curios, numai după aceea – când nu mă mai simțeam de fapt amenințat – am început să fug. Și abia atunci, după încă un timp – pe când îmi urmăream cu atenție mișcările mușchilor și ritmul respirației, într-un fel de șiretenie a trupului însuși care încerca să amâne astfel momentul gândirii –, m-am surprins întrebându-mă, ca din afară, cu o voce care se putea nu numai
Capitolo 1
“Ho iniziato a fuggire prima di chiedermi se fossi più codardo o più coraggioso degli altri, fuggendo.”
Penso che sia questa la frase che stavo cercando da tanto tempo, da usare per far scattare al momento giusto – né troppo lontano, né troppo ravvicinato – il meccanismo che innesca l'inizio del racconto, e, implicitamente, la spiegazione dell'inizio. Poiché, per quanto possa sembrare incredibile, un inizio c'è; c'è sempre quell'attimo nel quale qualcosa si spezza nella tensione, divenuta insopportabile da così tanto tempo che, alla fine, insopportabile diventa solo l'illimitata capacità di sopportare. Esiste sempre il brusco silenzio di un attimo, che può diventare la latitudine della fine o di un altro inizio. Quindi:
Ho iniziato a fuggire prima di chiedermi se fossi più codardo o più coraggioso degli altri, fuggendo. Mi sono semplicemente alzato dalla sedia, sono andato verso la porta e sono uscito, senza che nessuno nella stanza se ne accorgesse o, comunque, facesse qualcosa per fermarmi. Forse erano tutti stanchi, ma, soprattutto, erano tutti così convinti che nulla dell'assurda situazione nella stanza potesse essere cambiato, che, semplicemente, non registravano più nella loro mente la realtà. E la realtà era che io mi ero alzato dalla sedia ed ero uscito.
Solo dopo essermi chiuso la porta alle spalle avevo realizzato io stesso che non ero stato fermato e, paradossalmente, invece di rendermi felice lo stupore aveva avuto la funzione di terrore e mi aveva indotto ad accelerare il passo, rinunciare all'ascensore che altrimenti avrei dovuto aspettare, tenere sotto controllo il rumore dei passi sugli scalini e, istintivamente, prima di allontanarmi, fare il giro del palazzo per non essere visto dalla finestra. E, stranamente, solo dopo – quando non mi sentivo più minacciato effettivamente – avevo iniziato la mia fuga. E solo in quel momento, dopo un altro po' di tempo – mentre stavo attentamente osservando i movimenti dei miei muscoli e il ritmo della mia respirazione, come in una sorta di tranello del corpo stesso, che tentava così di ritardare il momento della riflessione – avevo sorpreso me stesso intento a domandarmi, come dall'esterno, con una voce che non solo poteva essere capita,
înțelege, ci și auzi, dacă sunt mai laș sau mai curajos decât ceilalți, fugind. Și n-am știut atunci, pe loc, să-mi răspund. Am continuat doar să fug, ca și cum aceasta ar fi putut ține locul răspunsului.
De fapt, oricât de insistentă, întrebarea nu era decât retorică. Ieșirea din încăpere nu fusese o chestiune de morală, ci una de biologie: simțisem într-un mod fizic că nu mai pot suporta, și asta nu ca un avertisment, nu ca un enunț al unei apropiate nenorociri, ci cum nu se poate mai brusc, ca un gest pur, imanent, a cărui singură alternativă era moartea. M-am sculat și am ieșit pentru că altfel aș fi încetat să exist, iar în fața acestei atât de categorice opțiuni problemele de morală își pierd din importanță și se dovedesc oarecum superficiale. Dacă mă gândesc bine, viziunea aceasta, în care moralei nu-i mai revine decât un rol secundar, oarecum literar, datează în mine dintr-o zi anume – 30 ianuarie 1980 –, s-a născut într-un moment dat – ora șase, șase și ceva, seara – și se leagă de o revelație. Atunci, în ziua și la ora aceea, am simțit ceva ce nu mai simțisem niciodată până atunci; am descoperit un sentiment nou, pe care nu-l mai încercasem, pe care nu-l cunoscusem, despre care auzisem vorbindu-se mereu în jurul meu, crezând că înțeleg despre ce se vorbește, așa cum îmi închipui că înțeleg ceva atunci când se vorbește despre moarte. O senzație violentă, declanșată în aceeași secundă în fiecare celulă a corpului și părând în stare să descompună fiecare celulă, să-i transforme compoziția chimică și să mă prefacă în altceva, și asta fără ca voința sau judecata mea să aibă vreun rol, să fie măcar întrebate. Nu cred că a durat mai mult de cinci minute, poate nici atâta, poate mult mai puțin, și numai umilința m-a făcut să mi se pară timpul lung. Abia după ce a trecut și a trecut cum ar trece o apă, scurgându-se cu totul, aproape fără să lase urme, în afara frigului provocat – am înțeles că-mi fusese frică. În ziua de 30 ianuarie 1980, la 37 de ani, zece luni și cinci zile, îmi fusese pentru prima oară în viață frică. Și abia atunci înțelesesem că era pentru prima oară și că în alte dăți, când crezusem că mă tem, nu cunoscusem decât cópii palide, absolut irelevante, ale acestui scurtcircuit – consumat mult mai mult în pivnițele biologiei decât în etajele conștiinței – căruia mă obișnuisem să-i spun sentiment.
ma anche sentita, se fossi più codardo o più coraggioso degli altri, fuggendo. Allora, però, non ero stato in grado di darmi una risposta, così, su due piedi. Avevo solo continuato la mia fuga, come se essa avesse potuto rimpiazzare la risposta.
In realtà, per quanto insistente, la domanda era solo retorica. L'uscire dalla stanza non era stata una questione morale, bensì biologica: avevo sentito fisicamente di essere arrivato al limite della sopportazione; l'avevo sentito non come un avvertimento, non come il preavviso di un'imminente catastrofe, ma in modo assai brusco, come un gesto puro, immanente, la cui sola alternativa sarebbe stata la morte. Mi ero alzato ed ero uscito perché, altrimenti, avrei cessato di esistere e di fronte a questa opzione, così categorica, le questioni morali perdono della loro importanza e si dimostrano essere alquanto superficiali. A ben pensarci, questo modo di vedere le cose, dove alla morale viene riservato solamente un ruolo secondario, in una certa misura letterario, è nato in me in un giorno ben preciso – 30 gennaio 1980 – in un momento ben preciso – le sei, sei e qualcosa, di sera – ed è legato a una rivelazione. Quel giorno, a quell'ora, avevo sentito qualcosa che non avevo mai sentito prima di allora; avevo scoperto un sentimento nuovo, mai provato, sconosciuto, ma di cui avevo sempre sentito parlare intorno a me, pensando di capire ciò di cui si stava parlando, come quando mi immaginavo di capire qualcosa nelle occasioni in cui si parlava della morte. Una sensazione violenta, innescata nello stesso attimo in ogni singola cellula del corpo, che sembrava essere in grado di scomporla, cambiandone la struttura chimica, trasformandomi così in qualcos'altro, e questo senza che la mia volontà o la mia ragione avessero un qualche ruolo, senza essere, quantomeno, interpellate. Non credo che sia durato più di cinque minuti, forse anche meno, forse molto meno, e solo l'umiliazione mi ha fatto percepire un tempo così lungo. Solo dopo che era passata – ed è passata, così, come passa un corso d'acqua, scorrendo, quasi senza lasciare traccia, all'infuori del freddo provocato al suo passaggio – avevo capito che avevo provato paura. Il giorno 30 gennaio 1980, a 37 anni, dieci mesi e cinque giorni, per la prima volta nella mia vita, avevo avuto paura. E solo allora capii che era stata la prima volta, che le altre volte, quando avevo creduto di essere impaurito, non avevo conosciuto altro che le pallide copie, assolutamente
Motivul acestei revelații este obscur și aproape fără importanță. Ceea ce mi se pare important e descoperirea în sine și concluziile care, în mod necesar, decurg din ea. Descoperisem o stare în necunoștința căreia nenumăratele mele îndrăzneli, curajul pentru care mă obișnuisem să fiu respectat apăreau de-a dreptul insignifiante. Trăisem timp de maximum cinci minute ceva ce unii – pe care îmi permisesem să-i consider lași și să-i disprețuiesc – trăiau de decenii întregi. De atunci am admis că, dincolo de motivațiile morale ale comportărilor noastre, există altele, viscerale, fizice, chimice, infinit mai importante și de care nu suntem responsabili, iar această fatală și inegală determinare este o nedreptate mai mare încă decât aceea a talentelor sau bogățiilor moștenite. Cele cinci minute de spaimă animalică au reprezentat pentru mine o călătorie într-un infern în care alții locuiau permanent. Spre norocul meu nu m-am mai întors niciodată acolo, în viscerele spaimei, dar n-am uitat niciodată ceea ce am descoperit cu violență atunci: că a nu-ți fi frică nu este un merit, ci un dar, asemenea talentelor artistice, și că tot ce puteam spera era să existe și genii ale curajului.
Dar asta nu era decât o digresiune, menită să amâne răspunsul, o simplă comparație, menită să sublinieze adevărul indiscutabil că nu avusesem de ales. Alergam acum, aproape la întâmplare, prin acel cartier imens și adormit pe care nu m-am simțit niciodată în stare să-l consider al meu – atât de imens și atât de adormit, încât nu era deloc greu să-mi las fantezia să-l acorde stării mele de spirit și să mi-l închipui aparținând unei planete părăsite, o planetă de stânci pătrate, aliniate meschin și implacabil, crescute cât vezi cu ochii din solul de asfalt, prin aerul murdar. Așa îmi apărea peisajul acela de blocuri abia decupate pe cerul puțin mai deschis decât întunericul lor cubic, peisajul prin care alergam fără să știu prea exact dacă direcția în care mă îndreptam este cea bună, și ce însemna, de fapt, „direcția cea bună“, în timp ce, cu un ochi malefic, simțit în ceafă mult după ce fusese acoperit de suprapunerea clădirilor, geamul luminat – singurul! – al încăperii, pe care o părăsisem și pe care nu o mai puteam numi a mea, mă urmărea.
irrilevanti, del cortocircuito – stipato più nelle cantine della biologia che ai piani alti della coscienza – che ero abituato a chiamare sentimento. Il motivo di questa rivelazione è oscuro e quasi privo di importanza. Ciò che mi sembra importante è la scoperta in sé e le conclusioni che, necessariamente, ne derivano. Avevo scoperto una condizione nella cui ignoranza i miei innumerevoli sforzi, il coraggio grazie al quale mi ero abituato a essere rispettato, sembravano realmente insignificanti.Avevo provato per un massimo di cinque minuti qualcosa che altri – i quali mi ero permesso di considerare codardi e degni di disprezzo – provavano da decenni. Da allora ho ammesso che, oltre alle motivazioni morali dei nostri comportamenti, ne esistono altre, viscerali, fisiche, chimiche, delle quali non siamo responsabili e che sono infinitamente più importanti, e questa determinazione, allo stesso tempo fatale e impari, è un'ingiustizia più grande di quella dei talenti o delle ricchezze ereditate. I cinque minuti di paura bestialesono stati per me un viaggio nell'inferno nel quale altra gente viveva da sempre. Per mia fortuna, laggiù, nelle viscere del terrore, non ci sono mai più tornato, ma non ho mai scordato ciò che avevo scoperto con violenza in quell'occasione: il non avere paura non è un merito, ma un dono, come il talento artistico, e potevo solo sperare che esistessero anche dei geni del coraggio.
Ma questa non era stata che una digressione, volta a procrastinare la risposta, un semplice paragone, volto a sottolineare l'indiscutibile verità, ovvero che non avevo avuto scelta. Correvo, quasi senza meta, in quel quartiere addormentato e immenso – che non sono mai riuscito a sentire mio – talmente immenso e addormentato che non mi era per niente difficile lasciare che l'immaginazione lo accordasse al mio stato d'animo e figurarmelo come parte di un pianeta abbandonato, un pianeta fatto di rupi quadrate, meschine e inflessibili nel loro allineamento, che si innalzavano ovunque dall'asfalto, fendendo l'aria sporca. Mi si presentava così quel paesaggio di palazzi, appena contornati sullo sfondo del cielo poco più chiaro del loro grigiore cubico, il paesaggio nel quale correvo senza sapere esattamente se la direzione fosse quella giusta e cosa veramente significasse, in fin dei conti, “la direzione giusta”. Nel frattempo, come un occhio malefico puntato alle mie spalle, anche molto dopo essere stata coperta dalla sovrapposizione degli edifici, la finestra illuminata – l'unica! – della stanza
timp petreceri, care se deosebesc de ședințe doar prin gradul mai mare de libertate a discuțiilor și prin prezența, destul de anemică, a unor gustări și băuturi alcoolice. De data asta ne strânseserăm la mine pentru că, deși burlac, sau poate tocmai de aceea, îmi plăcea să fiu gazdă, cu atât mai mult cu cât statutul de boem nu îmi impunea aproape nici un fel de obligații, iar dezordinea apartamentului și lipsa de pregătiri speciale dădeau oaspeților o senzație de tinerețe care îi flata și-i făcea să se simtă destinși. De fapt, ar fi fost prea mult să ne socotim prieteni. Semănam destul de puțin între noi și, deși ne lega un fel de respect în afara oricărei discuții, aveam multe să ne reproșăm unii altora. Și totuși ne vedeam destul de des, uniți nu atât prin ceea ce aveam comun, cât prin ceea ce ne deosebea de alții, uniți mai ales printr-o tulbure și aproape instinctivă nevoie de solidaritate în mijlocul tot mai explicitei amenințări a mediului exterior. Ne întâlneam ca să ne spunem nu atât ce ni s-a mai întâmplat nouă înșine – pentru că ni se întâmplau destul de puține lucruri – cât pentru a schimba idei despre ceea ce s-a mai întâmplat în general, și, cum tot ce putea surveni era destul de previzibil, amiciția noastră ajunsese asemenea acelor reușite căsătorii în care soții se cunosc prea bine pentru a mai avea să-și spună ceva nou și în care fericirea are patina dulce și liniștitoare a plictiselii. Ne simțeam totuși bine împreună și, în pofida unei ușoare zădărnicii, după fiecare întâlnire ne despărțeam încurajați pentru încă o perioadă de timp. Trecuse de ora 10, cred, ne strânsesem cu toții de mult și aproape o jumătate din sticla de whisky, adusă ca întotdeauna de marele chirurg, fusese băută, când se auzise soneria. Se discuta, bineînțeles, despre poporul român. Spun bineînțeles nu numai pentru că se ajunsese, ca de fiecare dată, la această temă, ci și pentru că se ajunsese, ca de fiecare dată, la un moment în care din discuția generală, haotică și gălăgioasă, nu mai rămăseseră decât doi protagoniști, ca un fel de soliști, purtători de cuvânt ai comisiilor beligerante, și ca întotdeauna această reducere a numărului luptătorilor implica și o radicalizare a pozițiilor, și o renunțare la nuanțe.
che avevo lasciato e che non potevo più considerare mia, mi seguiva.
Tutto era iniziato in maniera banale, con una di quelle solite feste che organizzavamo nell'ultimo periodo, diverse dalle assemblee solo per un maggiore grado di libertà dei discorsi e per la presenza, abbastanza anemica, di qualche antipasto e qualche bevanda alcolica. Questa volta ci eravamo riuniti da me perché, nonostante fossi scapolo, o forse proprio per questo, mi piaceva essere un anfitrione, tanto più che la mia condizione di bohémien non mi imponeva quasi nessun obbligo, quindi il disordine dell'appartamento e l'assenza di preparativi davano agli invitati una sensazione di giovinezza che li lusingava e li faceva sentire più rilassati. In realtà, definirci amici era un po' troppo. Ci somigliavamo relativamente poco e, nonostante ci legasse una sorta di indiscutibile rispetto, avevamo molte cose da rimproverarci a vicenda. Nonostante ciò, ci vedevamo abbastanza spesso, uniti non tanto da ciò che avevamo in comune, ma piuttosto da ciò che ci rendeva diversi dagli altri, uniti sopratutto da un torbido e quasi istintivo bisogno di solidarietà nel mezzo di una sempre più esplicita minaccia dell'ambiente esterno. Ci incontravamo non tanto per raccontarci le ultime vicende personali – anche perché ci accadevano relativamente poche cose – quanto per scambiarci idee su vicende generiche, e dato che tutto ciò che poteva accadere era abbastanza prevedibile, la nostra amicizia era diventata come uno di quei matrimoni sereni in cui i coniugi si conoscono fin troppo bene per avere ancora delle novità da dirsi e nel quale la felicità ha la dolce e tranquilla patina della noia. In ogni caso, ci trovavamo bene a stare insieme e, a scapito di un leggero senso di vacuità, dopo ogni incontro ci separavamo rincuorati per un ulteriore periodo. Erano le dieci passate, credo, ci eravamo riuniti da un po' e avevamo bevuto quasi mezza bottiglia di whisky, portata come sempre dal famoso chirurgo, quando si sentì il campanello. Si parlava, ovviamente, del popolo romeno. Dico ovviamente non solo perché si era arrivati, come sempre, a parlare di questo argomento, ma anche perché, come sempre, a un certo punto della conversazione, caotica e concitata, erano rimasti come portavoce delle commissioni belligeranti solo due protagonisti, come due solisti, e come sempre, la riduzione del numero dei combattenti implicava anche una radicalizzazione delle posizioni e una rinuncia alle sfumature.
călcați în picioare – spunea doctorul Dan, singurul neliterat dintre noi și care se simțea obligat să fie, prin chiar formația lui, purtătorul unor opinii mai realiste, mai dure. Alții s-au răsculat când au fost cotropiți, au cucerit ei pe alții când au fost puternici. Numai noi am fost întotdeauna niște nevolnici. Uită-te la popoarele din jur: chiar dacă acum sunt la fel de prăpădite ca și noi (dar nu sunt!), a avut fiecare clipa lui de glorie, momentul când a dominat. A avut fiecare un imperiu sau o jumătate de imperiu, în care a fost el deasupra altora. Asta, ca să nu mai vorbesc de marile popoare – mari prin felul în care și-au înscris numele în istoria omenirii, pentru că altfel, englezii, de exemplu, nu sunt cu mult mai numeroși decât noi – care au cucerit lumea fără scrupule, fără odihnă, fără milă, au cărat pe insula lor mică tot ce au descoperit mai bun pe pământ, iar în acest timp, cu sau fără legătură cu aceste cuceriri – cu legătură, spun eu, dar chiar dacă nu vei recunoaște conexiunea, faptele nu poți să nu le recunoști – pe insula lor se nășteau poeți și savanți de geniu, filozofi și inventatori, castele și catedrale, apăreau capodopere. Pe când noi? Ce făceam noi? Eram „sub vremi“. Sub vremi! Halal înțelepciune! Dar încercasem măcar să fim deasupra lor? Făcusem măcar o tentativă? Și vrei să știi urmarea? Pe când noi aveam scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, englezii se pregăteau să-l aibă pe Shakespeare.
Doctorul Dan se montase, dus nu numai de propriile argumente, ci și de un fel de sadism, vag amuzat. Adversara – o femeie gingașă, cu ceva de copil în expresia ochilor, clipind ca și cum ar fi făcut în permanență efortul să ascundă o lacrimă – părea să sufere fizic de desfășurarea discuției și tresărea ca lovită la fiecare nou argument.
— Cred că ai dreptate, spuse ea mai încet decât ar fi vrut, dar obligându-i pe toți, surprinși de șoapta nesigură, la un spor de atenție. Rezultatele obținute de popoarele care au cucerit, oropsit, jefuit sunt în afara oricărei discuții. Reușise să-și stăpânească vocea care, lipsită de orice ironie, era numai deosebit de tristă. Bogăția pe care au acumulat-o a asigurat un climat de liniște, o siguranță dezvoltării științelor și artelor. Poate că, într-adevăr, Shakespeare a putut scrie și pentru că regina
— Siamo sempre stati deboli, sempre assoggettati, sempre sottomessi, sempre calpestati, diceva Dan, il dottore, l'unico non umanista, che, in virtù proprio della sua formazione, sentiva il dovere di farsi portavoce di una visione più pragmatica, più dura. Alcuni si sono ribellati quando sono stati invasi e hanno a loro volta conquistato quando sono stati forti. Solo noi siamo sempre stati degli incapaci. Guarda i popoli vicini: anche se adesso sono miseri quanto noi (ma non lo sono!), ognuno di loro ha avuto il proprio momento di gloria, il momento in cui ha dominato. Ognuno è stato un impero, o un mezzo impero, quando lui stava al di sopra degli altri. Per non parlare dei grandi popoli, grandi per come sono riusciti ad ascrivere il proprio nome nella storia dell'umanità, anche perché, d'altra parte, gli inglesi per esempio, non sono molto più numerosi di noi, però hanno conquistato il mondo senza scrupoli, senza tregua, senza pietà, hanno ammucchiato sulla loro piccola isola tutto ciò che di più buono hanno scoperto sulla terra, e nel frattempo, indipendentemente dalle conquiste – io direi che hanno influito, e anche se non riconoscerai il nesso, i fatti non puoi negarli – sulla loro isola nascevano poeti e scienziati geniali, filosofi e inventori, castelli e cattedrali, si pubblicavano capolavori. Mentre noi? Cosa facevamo? Eravamo “sotto il peso dei tempi”, come diceva nel '600 il cronista Miron Costin. Sotto il peso dei tempi! Gran bel ragionamento! Ma ci avevamo almeno provato a essere al di sopra di esso? Almeno un tentativo? E vuoi sapere qual è stato il risultato? Mentre noi avevamo come prima testimonianza scritta una semplice missiva, la
Lettera di Neacșu da Câmpulung, gli inglesi si preparavano alla nascita di
Shakespeare.
Il dottore si era esaltato, trasportato non solo dalle proprie argomentazioni, ma anche da una sorta di sadismo, vagamente ironico. La sua avversaria – donna fine con un che di infantile nello sguardo quando muoveva le palpebre come nello sforzo di nascondere una lacrima – sembrava stare male fisicamente durante la discussione e sussultava come fosse colpita da ogni nuova argomentazione.
— Penso che tu abbia ragione, disse con voce più bassa di quello che
avrebbe voluto, obbligando tutti a fare più attenzione, sorpresi da quel mormorio insicuro. I risultati ottenuti dai popoli che hanno conquistato, perseguitato, rubato sono innegabili. Era riuscita a trattenersi ma nella sua voce non c'era alcun
Elisabeta era patroana piraților. Îți înțeleg argumentația și într-un anume sens o și admit. Dar eu personal, eu, un om care încerc să nu fac nici un act de care ar putea să-mi fie rușine, eu care nu vreau să obțin nimic în detrimentul altuia, care nu vreau să jignesc pe nimeni, care nu vreau să fur, să nedreptățesc, să ucid, eu nu pot să condamn la poporul meu calitățile de care sunt mândră pentru mine însămi.
— Calități care nu-ți aduc nici ție cine știe ce profit – încercai eu să intervin, pentru a destinde puțin discuția ce amenința să devină prea serioasă.
— Exact. Ceea ce nu mă determină totuși să mă schimb – replică Valeria, fără să accepte umorul. Dar nu numai despre asta e vorba. Ne-am născut din contopirea unor oameni care renunțaseră la luptă. Pe de o parte localnicii, care după o rezistență eroică de aproape un secol fuseseră cu desăvârșire înfrânți, iar din sinuciderea „ducilor daci“, vorba lui Eminescu, trăseseră pentru totdeauna nu numai lecția plină de demnitate a tăcerii, ci și concluzia definitivă a inutilității luptei; pe de altă parte, veteranii romani, obosiți de războaie și căutând în acest ținut bogat și virgin liniștea și pacea. Suntem copiii unor soldați bătrâni și-ai unor mame care credeau că a te naște este cea mai mare nenorocire. Un popor pașnic, nerăzboinic, păstori și crescători de albine, țărani, un popor care de la fuga în păduri până la fuga în umor a încercat totul înainte de a recurge la sabie, un popor esențialmente nerăzboinic, care n-a atacat niciodată, s-a apărat numai când a fost absolut obligat să o facă – poate chiar mai rar decât ar fi trebuit –, un popor care nu a cucerit niciodată pe nimeni, nici atunci când ar fi putut-o face. În rest, am fost dăruiți cu de toate, frumusețe, inteligență, umor, și cu o țară atât de bogată încât a atras din toate părțile cuceritorii, cărora nu le-am putut rezista nu numai pentru că erle-am lipsiți de vocația luptei, ci și pentru că eram în permanență singuri, străini de cei ce ne înconjurau, altfel decât ei. Nu pot să condamn la poporul meu ceea ce simt, clipă de clipă, pentru mine.
Sfârșise din nou aproape în șoaptă, înecată parcă de intimismul patriotismului ei. Și în secunda de tăcere care s-a așternut, ca un mic
briciolo di ironia, soltanto molta tristezza. Le ricchezze accumulate hanno assicurato un clima di tranquillità, sicurezza per lo sviluppo della scienza e delle arti. Forse è vero che Shakespeare abbia potuto scrivere anche perché la regina Elisabetta era la padrona dei pirati. Capisco la tua argomentazione e, in un certo qual senso, la accetto. Personalmente però, io, essere umano che cerco di non fare niente di cui potrei vergognarmi, che non voglio offendere nessuno, che non voglio rubare, commettere ingiustizie, uccidere, non posso condannare il mio popolo per delle caratteristiche di cui vado fiera.
— Caratteristiche che non ti portano nessun tipo di profitto, cercai di intervenire, per smorzare la discussione che altrimenti rischiava di diventare troppo seria.
— Esatto. Ciò non mi induce comunque a cambiare, replicò Valeria, senza
accettare il mio tono ironico. Ma non si tratta solo di questo. Siamo nati dall'unione di persone che avevano rinunciato alle battaglie. Da un lato, gli autoctoni che dopo quasi un secolo di eroica resistenza erano stati definitivamente sconfitti, avevano imparato dal suicidio dei “capi daci”, come aveva scritto Eminescu in Memento Mori, non solo la lezione piena di dignità del silenzio, ma anche la totale inutilità della lotta; dall'altro, i veterani romani, stanchi delle guerre, che cercavano pace e tranquillità in un posto ricco e vergine. Siamo i figli di vecchi soldati e madri che vedevano la nascita come una delle più grandi disgrazie. Un popolo pacifico, non incline alla guerra, fatto di pastori, apicoltori e contadini; un popolo che, rifugiandosi nei boschi o nell'ironia, le ha provate tutte prima di arrivare a impugnare la spada, un popolo essenzialmente non bellicoso, che non ha mai attaccato nessuno, si è difeso solo quando è stato obbligato a farlo – forse anche più raramente di quanto, in realtà, avrebbe dovuto –, un popolo che non ha mai conquistato nessun altro, nemmeno quando ne avrebbe avuto l'occasione. Per il resto, abbiamo ricevuto tutte le doti possibili: bellezza, intelligenza, senso dell'umorismo e un paese così ricco da attirare miriadi di conquistatori ai quali non siamo riusciti a resistere non solo perché non avevamo la vocazione dei guerrieri, ma anche perché eravamo sempre soli, eravamo circondati da estranei, eravamo diversi da loro. Non posso rimproverare al mio popolo ciò che io provo in ogni istante.
omagiu adus emoției Valeriei, s-a auzit soneria. Suna violent și nerăbdător, ca și cum ar fi fost la a zecea încercare, disperată, de a ne face să răspundem, și chiar așa m-am și îndreptat spre ușă – cu un fel de grabă vinovată, ca și când n-aș fi auzit la timp și acum trebuia să mă scuz pentru întârzierea cu care răspundeam. Înainte de a declanșa yala am întors totuși capul spre odaie, ca și cum aș fi vrut să trec și asupra oaspeților răspunderea acelei deschideri sau acelei întârzieri a deschiderii, și alarma din ochii lor (abia atunci realizai și eu: cine putea suna astfel, la o astfel de oră?) m-ar fi făcut să șovăi dacă în aceeași secundă soneria n-ar fi izbucnit într-o nouă rafală, mai imperioasă, mai nestăpânită, și într-un gest automat mâna mea n-ar fi apăsat – nehotărâtă, dar supusă – pe clanță. Era de altfel târziu, în fața ușii stăteau trei bărbați furioși, despre care, înainte de a mă da deoparte și de a intra peste mine în casă, n-am reușit să observ decât că-mi sunt necunoscuți. Cred că vociferau dinainte de a deschide ușa, în orice caz nu-mi amintesc un moment oricât de scurt al salutului sau cunoștinței.
— Ce-aștepți, dom’le, ca să deschizi – s-a răstit la mine cel mai gras, împingându-mă literalmente cu burta ca să poată trece, în timp ce al doilea, mai subțirel, mă depășise de mult și se auzea în încăpere. Invitație specială, ordin de percheziție, acatiste? Încăleca și deforma silabele într-un exces de salivă care, împroșcând, m-a făcut, ca o adevărată artilerie, să dau înapoi.
— Cum poți să vorbești în felul acesta, Ilie, cu prietenul și gazda noastră? Se poate? – îl întrebă retoric pe namila care dispăruse în spatele meu, cel de al treilea personaj, ceva mai în vârstă decât primii, căruia, în pofida unei impozante pipe stinse între dinți, nasul și bărbia ascuțite, ca și un imens neg pe umărul obrazului drept, îi dădeau un neplăcut aer feminin. Bucuroși de oaspeți, tovarăși? – continuă el, la fel de retoric, trecând pe lângă mine cu aerul aferat al unuia care, deși neanunțat, se știe primit oricând cu plăcere.
— Dar cine sunteți dumneavoastră? – am reușit să îngân, ajuns lângă prietenii mei, care își mișcau cu uluire privirile de la mine la noii veniți fără să înțeleagă ceva, dar fără să creadă, evident, că nici eu nu înțeleg mai
Aveva di nuovo concluso il discorso quasi sottovoce, sembrava come soffocata dall'intimità del suo patriottismo. E in quel secondo di silenzio che si era creato come un piccolo omaggio all'emozione di Valeria, si sentì il campanello. Stavano suonando con violenza e impazienza, come se fosse stato il decimo disperato tentativo di farci aprire; fu proprio con tale spirito che andai verso la porta, in fretta e sentendomi quasi in colpa, come se non avessi sentito per tempo e avessi dovuto scusarmi per il ritardo. Comunque, prima di girare la chiave nella serratura, ho guardato verso gli ospiti, quasi per dividere con loro la responsabilità dell'apertura della porta o del ritardo nel farlo e l'agitazione percepita nei loro sguardi (solo allora realizzai anche io: chi avrebbe potuto suonare così a quell'ora?) mi avrebbe indotto a temporeggiare sennonché, nello stesso istante, il campanello suonò di nuovo, più imperioso, più scatenato, e allora la mia mano, incerta ma remissiva, girò automaticamente la maniglia. Davanti a me si palesarono tre uomini furibondi e prima che mi scansassero ed entrassero con la forza in casa non ero riuscito a rendermi conto di niente, a parte del fatto che erano degli sconosciuti. Credo che stessero vociferando ancora prima che la porta si aprisse, ma, in ogni caso, non ricordo neanche un breve momento di saluto o di presentazione.
— Cosa aspettavi ad aprire? mi urlò quello più grasso, che mi aveva letteralmente spinto con la pancia per poter entrare, mentre il secondo, quello più secco, mi aveva superato da tanto e lo stavo sentendo parlare nella stanza. Un invito speciale, un'ordine di perquisizione, una preghiera!? Accavallava e deformava le sillabe in un eccesso di saliva che, schizzando, mi fece indietreggiare, come l'assedio dell'artiglieria.
— Ilie, ma come osi rivolgerti così al nostro amico e ospite? Ma è mai possibile? fu la domanda retorica che il terzo personaggio rivolse all'omone che era sparito dietro di me. Era un po' più vecchio degli altri due e, nonostante stringesse un'imponente pipa fra i denti, a causa del naso e del mento, che erano aguzzi, e di un neo sulla parte alta della guancia destra, aveva una fisionomia sgradevolmente femminile. Contenti della visita, compagni? chiese, sempre retoricamente, sorpassandomi con fare indaffarato, come chi sa di essere sempre benaccetto anche senza invito.
mult.
— „Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști“, psalmodie, ca și cum abia ar fi așteptat întrebarea mea, cel ce intrase ultimul, cu o voce subțire și amuzată, contrazisă doar de expresia scârbită a feței.
— Ce spui, patroane, cum să nu ne cunoască, ne cunoaște foarte bine – își recită replica cel mai subțirel, grăbindu-se parcă să nu rămână în urmă cu debitarea piesei dinainte învățate, și mai ales o să ne cunoască, nu-i așa, domniță? – zâmbi el arătându-și dinții galbeni încălecați și făcându-se că mângâie părul lung și dezordonat al Valeriei. Dar cum, în aceeași secundă, ea se strânse ca un arici închizând cu oroare ochii, iar Florin și eu am făcut mișcarea de a-i sări în ajutor, el se îndepărtă demonstrativ, râzând gros (Ho, ho, stați blânzi) și continuă să râdă încântat de gluma sa. În timp ce noi ne uitam înspăimântați unii la alții, cel numit „patronul“ cerceta cu aceeași expresie de plictiseală scârbită pe față cărțile din bibliotecă, iar grasul intrase pur și simplu în baie, de unde se auzea golindu-se zgomotoasă cupa WC-ului.
Îmi dădeam seama că situația era intolerabilă și, mai ales, că eu eram acela care trebuia s-o rezolve. Nu-mi aminteam să mai fi trecut vreodată prin ceva cât de cât asemănător. Eram un scriitor destul de cunoscut și se împliniseră destui ani de când nu mai fusese cineva nepoliticos cu mine. În ceea ce mă privește, nu cred să fi fost vreodată nepoliticos cu cineva. Constatare care, abia acum realizam în ce măsură era nu o calitate, ci o carență. În plus, mai mare decât furia mea îmi era curiozitatea, ceea ce evident îmi scădea reacțiile și le lua din credibilitate. Cine erau aceste personaje care își permiteau să intre noaptea în casa unui om și să se poarte cu o asemenea insolență?
Și chiar dacă mi-aș fi putut răspunde acestei prime întrebări (nu supozițiile și nici fantezia îmi lipseau), ar fi rămas dorința de a asista, de a vedea cu ochii mei cum funcționează o asemenea insolență. Dacă nu ar fi fost musafirii, prietenii mei, în fața cărora era evident că urma să dau un fel de examen (în mod curios, această idee a probei pe care trebuie s-o trec în ochii lor mă enerva mai tare chiar decât aberanta prezență a celor trei
— Scusi, ma lei chi sarebbe? riuscii a chiedere con un filo di voce, dopo aver raggiunto i miei amici che, con stupore, continuavano a guardare un po' me e un po' i nuovi arrivati senza capire niente ma anche senza pensare che, evidentemente, nemmeno io capissi più di loro.
— “Non vorrei davver che un giorno tu dovessi alfin conoscerci”, salmodiò
quello che era entrato per ultimo con voce sottile e divertita, contraddicendo l'espressione schifata che aveva, come se stesse aspettando con ansia la mia domanda.
— Padrone, ma cosa dici? Come fa a non sapere chi siamo, ci conosce molto bene, replicò quello secco, come se si dovesse sbrigare a dire la propria battuta per non rimanere indietro con la recita del copione, precedentemente imparato a memoria. E soprattutto ci conoscerà ancora meglio, vero principessina? disse sorridendo, mettendo in mostra i denti gialli e accavallati e facendo finta di accarezzare i lunghi capelli spettinati di Valeria. Siccome, però, nello stesso istante, lei si tirò indietro, rannicchiandosi come un riccio e chiudendo gli occhi con orrore, e io e Florin avevamo fatto uno scatto come per andarle in soccorso, lui si allontanò in maniera plateale, ridendo copiosamente (Ah, ah, state buoni) e continuò a ridere del proprio scherzo. Mentre noi ci guardavamo spaventati, quello chiamato “padrone” scrutava i tomi della libreria con la stessa espressione di noia schifata sul viso e il grassone era entrato, come se nulla fosse, in bagno, da dove si sentì il rumore dello sciacquone.
Mi stavo rendendo conto che la situazione era intollerabile e, soprattutto, che non ero colui che la doveva risolvere. Non ricordavo di essermi mai trovato in un contesto neanche lontanamente simile. Ero uno scrittore abbastanza affermato, ed erano anni che qualcuno non mi parlava in maniera così maleducata. Dal canto mio, credo di non essere mai stato maleducato con nessuno. Tale atteggiamento, stavo realizzando solo in quel momento, non era affatto un pregio, bensì una carenza. In più, la mia curiosità superava la mia ira, e ciò limitava in maniera evidente le mie reazioni, privandole di credibilità. Chi erano questi personaggi che si permettevano di entrare di notte in casa d'altri e comportarsi con tanta insolenza? E anche se avessi conosciuto la risposta a questa prima domanda (non mancavano né le supposizioni né la fantasia), sarei rimasto col desiderio di
haimanale), dacă aș fi fost singur acasă, cred că aș fi fost în stare să mă așez comod într-un fotoliu și să aștept răbdător și chiar amuzat urmarea. Așa însă, tot ce-mi rămânea de făcut era să-i dau afară din casă.
— Ieșiți, vă rog, afară din casa mea – am spus deci cu o voce atât de neconvinsă ea însăși de aceea ce spune, încât mi-am auzit-o singur cu nemulțumire și, aproape înainte de a termina propoziția, am reluat-o da capo, mai hotărât, atât de hotărât încât m-am simțit și ridicol puțin, ca și cum aș fi interpretat un rol de compoziție – ieșiți, vă rog, afară din casa mea!
Dar, așa cum era de așteptat, efectul intervenției mele a fost nul: cel de la bibliotecă nici nu s-a obosit să se întoarcă, în baie se auzea acum curgând apa la cadă (pentru o secundă am avut viziunea nudă a muntelui de grăsime roșcată care mă împinsese în ușă), numai tânărul brunet, cu ochelari fumurii și mustață atât de neagră încât părea desenată cu tuș, mă privi ironic (sau cel puțin ochelarii luciră într-un fel care putea fi interpretat astfel) și chicoti obraznic:
— Au prins glas celebritățile. Stăm bine, stăm bine. Ceea ce mă impresionă însă mai mult decât insolența negriciosului au fost semnele discrete și nemulțumite pe care și Mihai și doctorul încercară să mi le facă pe la spatele lui, semne din care nu puteam să deduc – cu stupoare – decât că am făcut o greșeală, că nu trebuia să-i contrariez. Ceea ce mi se părea cu desăvârșire absurd. Singura explicație logică putea fi aceea că ei știau ceva ce eu nu reușeam încă să înțeleg. Am făcut un pas înainte, încercând să-i întreb din priviri, dar – ca și când apropierea aceea i-ar fi amenințat, sau, poate, interpretându-mi gestul ca pe o nouă inițiativă de protest – cu excepția Valeriei, care privea în gol cu o expresie de mare suferință asumată, ca și cum ar fi știut ceea ce nu putea fi împiedicat să urmeze –, toți ceilalți, chiar și Florin, atât de blând de obicei, chiar și Maria, atât de nesupusă, și Mihai, și doctorul, îmi făcură semne disperate și energice, fără echivoc, să mă potolesc, să stau cuminte, să nu complic lucrurile. Evident, nu puteam lupta cu toți, iar dacă doream cu adevărat ceva în clipa aceea, nu era atât încheierea
assistere, di vedere con i miei occhi come funziona una tale insolenza. Se non ci fossero stati gli invitati, i miei amici, davanti ai quali era evidente che avrei dovuto sostenere una sorta di esame (curiosamente, l'idea di dovere superare una prova davanti a loro mi innervosiva addirittura di più che l'aberrante presenza dei tre bastardi), se fossi stato solo in casa, penso che mi sarei seduto comodamente in poltrona e avrei aspettato pazientemente, divertito, il seguito. L'unica opzione che mi rimaneva in questo caso, però, era di buttarli fuori.
— Per favore, andatevene immediatamente, dissi con tono talmente insicuro che ne rimasi addirittura scontento e, ancor prima di finire la frase, la ridissi da capo, con tono più deciso, così deciso che mi sentii anche un po' ridicolo, come se avessi interpretato un ruolo di scena. Per favore, andatevene immediatamente!
Ma, come era prevedibile, l'effetto del mio intervento era stato nullo: quello vicino alla libreria non si era nemmeno degnato di voltarsi, dal bagno si sentiva l'acqua scorrere dentro la vasca (per un secondo ho avuto la visione della montagna rossiccia di grasso che mi aveva spinto all'entrata in versione senza veli), e solo il moro, con i suoi occhiali color grigio fumo e i baffi così neri da sembrare disegnati a china, mi lanciò uno sguardo ironico (o, per lo meno, il modo in cui la luce si rifletteva nei suoi occhiali poteva lasciar intendere questo) e rise con malizia spudorata.
— Le star hanno ritrovato il dono della parola! Andiamo bene, andiamo bene.
Ciò che mi impressionò più dell'insolenza del moro, però, fu l'insieme dei gesti che Mihai e il dottore cercavano di farmi da dietro di lui, che lasciavano dedurre, sorprendentemente, che avevo fatto uno sbaglio e che non avrei dovuto irritarli. Cosa che mi sembrava una totale assurdità. L'unica spiegazione logica era che loro sapevano qualcosa che io non riuscivo ancora a capire. Avevo fatto un passo in avanti, cercando una risposta con lo sguardo, ma – come se si fossero sentiti minacciati dal mio movimento, interpretato forse come un nuovo tentativo di protesta –, all'infuori di Valeria che guardava nel vuoto con l'aria di grande sofferenza addossata, come se avesse conosciuto l'inesorabile seguito della vicenda, tutti gli altri, Mihai, il dottore, persino Florin, solitamente così pacato, e addirittura Maria, così ribelle, mi fecero segno, energicamente, disperatamente e
situației absurde care se desfășura în jurul meu, ci înțelegerea ei. M-am așezat deci pe fotoliul de lângă ușă, propunându-mi să nu mă enervez, ci să asist. La urma urmei, totul putea să fie o foarte interesantă experiență, chiar dacă participam la ea din greșeală, sau tocmai de aceea. Pentru că asta mi se părea cel mai probabil: bărbații necunoscuți greșiseră apartamentul, își încheiau socotelile din greșeală cu noi. Nu trebuia decât să le-o spunem. Dar nu mă grăbeam s-o fac. Preferam – tocmai pentru că nu mă mai simțeam nici amenințat, nici responsabil să privesc. Așezați pe potcoava fotoliilor din jurul măsuței, prietenii mei – cu excepția Valeriei care stătea pe unul din scaunele sprijinite de bibliotecă – ofereau ochilor mei o priveliște inedită. Aveam senzația că-i privesc pentru prima oară și nici nu eram sigur că nu era așa. Mircea Dan, căruia noi îi spuneam în glumă „celebrul chirurg“, dar care era într-adevăr un chirurg celebru, fuma cu un aer ciudat de lipsit de aplomb, ca și când nu s-ar fi hotărât încă ce atitudine să ia, simțind în același timp că această ezitare precaută nu face decât să-i tocească reacțiile și să-l îndepărteze de conduita care ar fi fost nu numai cea mai exactă, ci și cea mai înțeleaptă. Deocamdată semăna, într-un fel care mă făcea aproape să zâmbesc, cu ceea ce trebuie să fi fost pe la 10–11 ani: încăpățânat și nesigur, mereu gata să facă o prostie și oprindu-se totuși în ultima clipă să o facă. Maria și Mihai, cuplu celebru în lumea noastră prin inexplicabila lor coeziune, stăteau alături, părând nu numai cu deosebire străini și deosebiți unul altuia, ci și ostili. Ea părea să fi îmbătrânit brusc, cu trăsăturile căzute și ochii întunecați, implacabili, cu gura, de care se temea întreaga lume literară, închisă, cu buzele strânse. În mod ciudat însă, dușmănia evidentă care i se citea pe față nu părea îndreptată împotriva năvălitorilor, ci împotriva propriului ei soț, care se strânsese alături în el însuși, aruncând spre lumea exterioară, asemenea unor sonde, niște zâmbete nesigure, aproape scuze, gata în orice secundă să-și schimbe semnificația. Florin, soțul Valeriei – ciudat cum simțeai nevoia să precizezi de fiecare dată această relație – își privea mâinile cu degete boante în care n-ai fi putut să bănuiești niciodată marele pianist care era, în timp ce figura cu linii atât de expresive de obicei părea redusă brusc
inequivocabilmente di smetterla, di stare tranquillo, di non complicare le cose. Evidentemente non potevo combattere contro tutti, ma se c'era una cosa che desideravo realmente in quel momento non era tanto la fine dell'assurda situazione che si stava creando attorno a me quanto la sua comprensione. Mi ero seduto, quindi, sulla poltrona vicino alla porta, con l'intenzione di non innervosirmi e di assistere. Alla fin fine tutto ciò si poteva rivelare un'esperienza molto interessante, anche se vi stavo partecipando per sbaglio, o forse proprio per questo motivo. Anche perché questa mi sembrava la spiegazione più plausibile: i tre sconosciuti avevano sbagliato appartamento e stavano chiedendo conto a noi per errore. Dovevamo soltanto farglielo presente. Ma non avevo fretta a farlo. Proprio perché non mi sentivo più né minacciato né responsabile, preferivo guardare. Seduti sulle fiancate delle poltrone attorno al tavolino, i miei amici – a parte Valeria che era seduta su una sedia appoggiata alla libreria – mi offrivano una visione inedita. Era come se li avessi visti per la prima volta in vita mia e non ero affatto sicuro che fosse solo un'impressione. Mircea Dan, che noi chiamavamo scherzosamente “il famoso chirurgo”, e che era veramente un chirurgo famoso, fumava con un'espressione stranamente esitante, come se non si fosse ancora deciso sulla posizione da prendere, percependo allo stesso tempo che questa cauta esitazione non faceva altro che indebolire le sue reazioni e allontanarlo dalla condotta che sembrava non solo la più giusta, ma anche la più saggia. In quel momento, pensai, non senza un accenno di sorriso, somigliava a ciò che era stato verso i dieci, undici anni: un testardo insicuro, sempre pronto a fare qualche sciocchezza, salvo poi fermarsi all'ultimo momento. Maria e Mihai, coppia nota nel nostro ambiente per la loro inspiegabile coesione, erano seduti accanto ma sembravano non solo estranei a noi e fra di loro, ma anche ostili. Lei pareva improvvisamente invecchiata, cadente, con lo sguardo torvo, implacabile, la bocca, terrore di tutto il mondo letterario, chiusa con le labbra serrate. Stranamente, però, il suo rancore non sembrava indirizzato verso gli invasori ma verso il marito che le si era rannicchiato accanto, chiudendosi in sé e lanciando verso il mondo esterno dei sorrisi incerti, quasi di scusa, pronti in ogni momento a cambiare il proprio senso, come delle frecce lanciate senza forza. Florin, il marito di Valeria – strano come ogni volta c'era bisogno di precisare questo legame – guardava le proprie mani,
la schema unui arhetip, așa cum o statuie, oricât de frumoasă, ținută în ploaie și vânt, mai păstrează cu timpul numai teoretic sugestia trăsăturilor, locul ochilor, nasul și gura. Nici unul nu se uita la mine și nu se priveau nici între ei, într-un simulacru de înstrăinare care, în mod evident, îi jena și-i făcea să se antși-ipatși-izeze recși-iproc. Sși-ituațși-ie care, sși-imțeam, nu trecea neobservată de cel ce, cu spatele la încăpere, continua să răsfoiască volumele cu un dispreț care – detectabil în fiecare mușchi al spinării și-al cefei întoarse spre noi – trecea de la cărți asupra noastră și ne crispa ca o amenințare. În liniștea care continua să stăpânească încăperea, se auzeau numai zgomotele apei în baie și scârțâitul pick-up-ului, pe care tânărul cu ochelari fumurii îl pornea în gol și-l oprea imediat, ca să-l pornească din nou, în timp ce mă fixa provocator, așteptând să protestez.
Aș fi făcut-o, poate, dacă tocmai atunci n-ar fi ieșit din baie, uluitor, cel de al treilea personaj, lăsând dâre de apă și învelit numai în jurul șoldurilor cu prosopul meu flaușat. Era mult mai gras decât păruse îmbrăcat, iar părul blond, care așezat pe craniul său rotund mă impresionase prea puțin, forma acum o adevărată aură roșcată în jurul pieptului dolofan și al membrelor flasce, în jurul coapselor, de pe care prosopul legat neglijent stătea să cadă la fiecare mișcare. Înșiși colegii săi păreau uimiți de apariție. Lăsând în pace aparatul, tânărul negricios se întoarse uluit spre apariție, strigând cu un umor intenționat gros:
— Patroane, patroane, io-te ce ne-a pregătit nea Ilie. Ne-a tăiat, trebe să recunoaștem că ne-a tăiat. Premiul unu cu cunună!
Patronul se întoarse puțin și zâmbi aprobator, fără să renunțe totuși la expresia de scârbă prevestitoare de vomă, în timp ce numitul Ilie, transpirat de baie și strălucind de mulțumire, zâmbea până la urechi cu o gură în care, surprinzător de frumoși, dinții reușeau să eludeze o parte a vulgarității. Mi-am privit prietenii: nu păreau să se mire. Dimpotrivă, priveau liniștiți, cu un fel de demnitate a liniștii lor chiar, spectacolul pe care aveau aerul că-l prevăzuseră și că știu cum se va desfășura. Începeam să mă înfurii, dar în aceeași clipă m-am gândit că nu era exclus ca, la rândul meu, să le par și eu liniștit și atoateștiutor (la urma urmei, totul se desfășura totuși în casa
dalle dita tozze che mai avrebbero fatto intuire la grandezza di questo pianista, mentre la sua figura, solitamente così espressiva sembrava improvvisamente ridotta allo schema di un archetipo, come una statua che, per quanto bella e maestosa, se esposta alle intemperie col passare del tempo non serba altro che i cenni delle proprie linee, del naso, della bocca e degli occhi. Nessuno mi guardava e non si guardavano neanche fra di loro, con una parvenza di estraneità che evidentemente li imbarazzava e li portava all'antipatia reciproca. Sentivo che la situazione non passava inosservata a quello che ci dava le spalle e sfogliava i libri con un disprezzo trapelante da ogni suo muscolo e che dai libri si irradiava verso di noi stringendoci minacciosamente in una morsa. Il silenzio che continuava a regnare nella stanza veniva colmato solo dal suono dell'acqua che scorreva in bagno e dal fruscio del giradischi che il giovane con gli occhiali scuri continuava ad accendere e spegnere mentre mi fissava con aria di sfida, sperando che io protestassi.
Forse l'avrei fatto se proprio in quel momento non fosse uscito dal bagno, lasciandoci perplessi, il terzo personaggio grondante strisce d'acqua e con avvolto intorno ai fianchi il mio asciugamano più morbido. Era molto più grasso di quanto non sembrasse vestito e la peluria bionda, che sul suo cranio rotondo mi aveva impressionato poco, adesso formava una vera e propria aura rossiccia attorno al petto carnoso, alle membra flaccide e alle cosce avvolte negligentemente nell'asciugamano che rischiava di cadere da un momento all'altro. Persino i suoi compagni sembravano sorpresi da tale apparizione. Lasciando stare il giradischi, il giovane moro si girò allibito verso la comparsa, urlandogli con umorismo intenzionalmente grossolano:
— Padrone! Padrone, guarda un po' che c'ha preparato il nostro compare Ilie. È avanti, dobbiamo riconoscere che è troppo avanti. Merita una medaglia!
Il padrone si girò un pochino e sorrise con approvazione, senza però rinunciare all'espressione schifata, come se stesse per vomitare da un momento all'altro. Nel frattempo il suddetto Ilie, sudato dopo la doccia, splendente e soddisfatto, ghignava con i denti ben in vista che, sorprendentemente belli, riuscivano ad adombrare parte della sua volgarità. Guardai i miei amici: non sembravano affatto sorpresi. Anzi, stavano assistendo con una sorta di degna
mea), mai ales că, dacă eram cu adevărat sincer, trebuia să-mi mărturisesc că nici eu nu mă miram prea mult.
— Loc, loc, striga aburindul Ilie, râzând și lăsând bălți pe parchet, făceți-mi și mie loc pe fotolii.
Ceea ce se și făcu. Maria îl înghesui puțin pe Mihai, Florin se dădu cât putu mai spre margine, iar Mircea, ca și cum chiar de acest impuls avea nevoie ca să se hotărască, se ridică brusc și ieși de după măsuță cu un aer îndatoritor și aproape exultant:
— Vă rog, vă rog, eu oricum voiam să dau un telefon.
— Telefon? – se miră negriciosul, ca și cum ar fi auzit pentru prima oară cuvântul.
— Da, soției mele, care este de gardă, lămuri cu cel mai firesc dintre tonuri doctorul.
— Ei, ce să-i faci, are și-o soție, adăugă, oarecum încurajator, ca și cum l-ar fi completat, patronul.
— Soție? De unde până unde soție? – se arătă la fel de surprins, aproape jignit, tânărul mascat de mustață și ochelari.
— Soție ca toate soțiile, replică bonom, lăsându-se peste două fotolii, Ilie. Ce, n-ai mai auzit de soții? Apoi, întorcându-se respectuos spre Mircea: Aveți una, sau mai multe, domnule doctor?
„Domnule doctor“? M-am ridicat în picioare fără să vreau. Deci supoziția mea era nu numai inexactă, ci și ridicolă. Nu era vorba de nici o greșeală. Știau cine suntem. În aceeași clipă mi-a revenit în minte replica ochelaristului, când încercasem să protestez („Au prins glas celebritățile. Stăm bine. Stăm bine.“). O socotisem o vorbă în vânt. Dar nu. Știau cine suntem. Veniseră anume pentru noi. Și totuși își permiteau să se poarte astfel. Mircea se întorsese și el, ca lovit, sub batjocură și se aplecă spre grăsimea jilavă de pe fotoliu, roșu de furie și descumpănit de a nu ști de unde s-o apuce.
— Cum îndrăznești? se bâlbâi el – cum îți permiți?
— Ce anume? se ridicară cu nevinovăție ochii lui Ilie din incredibila poziție în care încerca să-și scoată apa din urechi cu marginea prosopului
tranquillità allo spettacolo, come se l'avessero già immaginato e sapessero come sarebbe andato a finire. Stavo cominciando a innervosirmi, ma allo stesso tempo pensai che non era da escludere che anche io apparissi tranquillo e onnisciente ai loro occhi(alla fin fine il tutto si stava svolgendo a casa mia), anche perché, in tutta sincerità dovevo riconoscere che neanche io ero troppo sorpreso.
— Aria! Aria! urlò Ilie che emanava vapore e lasciava chiazze d'acqua sul parquet. Fatemi spazio in poltrona.
Gli obbedirono. Maria si rannicchiò vicino a Mihai, Florin si spostò quanto più possibile verso il bordo e Mircea, come se aspettasse un qualche impulso per decidersi, scattò in piedi e fece il giro del tavolino con fare premuroso, quasi raggiante:
— Prego, prego, tanto io volevo comunque fare una telefonata.
— Telefonata?, disse con stupore il moro, come se non avesse mai sentito prima quella parola.
— Sì, a mia moglie, che è di guardia in ospedale, disse con naturalezza il medico.
— Eh, vabbè, che ci vuoi fare, ha anche lui una moglie, aggiunse il padrone con tono quasi incoraggiante, come per completare la frase.
— Moglie? Ma quale moglie!?, disse con tono altrettanto sorpreso, quasi offeso, il giovane mascherato dai baffi e dagli occhiali.
— Una moglie come tutte le altre mogli, replicò affabile Ilie stendendosi su entrambe le poltrone. Che, non hai mai sentito parlare di mogli? Poi, voltandosi, disse rispettosamente a Mircea: Dottore, ne ha una sola o di più?
“Dottore”? Mi alzai senza volerlo. Quindi la mia supposizione non solo era inesatta, ma anche ridicola. Non si trattava di un errore. Sapevano chi fossimo. Nello stesso istante mi torno in mente la risposta di quello con gli occhiali al mio tentativo di protesta (“Le star hanno ritrovato il dono della parola! Andiamo bene, andiamo bene”). L'avevo considerata una battuta buttata lì per caso. Ma non lo era. Sapevano chi fossimo. Erano venuti apposta per noi. E nonostante tutto si permettevano di avere un simile comportamento. Abbattuto dallo scherno, si voltò anche Mircea, rosso d'ira e confuso, non sapendo da dove iniziare e si piegò verso l'ammasso di grasso umido seduto in poltrona.
înfășurat în jurul coapselor. La ce vă referiți?
Acum, cu excepția lui Ilie, stăteam cu toții în picioare.
— În această casă, sau voi, sau noi, suntem nebuni – spuse cu o voce albă, ca trezit din somn, Florin. Și, deși vorbise foarte încet, în liniștea încordată din încăpere fraza se auzi deosebit de limpede.
— Iată o afirmație cu adevărat periculoasă, îi răspunse la fel de alb, fără să se întoarcă, patronul. Vă rog să observați că n-am făcut-o eu. Și, fără să le fi subliniat în vreun fel, cuvintele sale se risipiră în cameră ca o amenințare.
— Trebuie să dau un telefon, i se adresă Mircea, ca unui șef recunoscut, omului de lângă bibliotecă, pe un ton a cărui fermitate cuprindea și o nuanță involuntară de acceptare a situației și de oportunism.
— Și vă împiedică cineva? – se interesă patronul, întorcându-se plin de solicitudine, cu fața.
Mircea păruse o secundă descumpănit, apoi se îndreptă spre aparat furios pe el însuși, când, înainte de a ajunge la el, îl ajunse din urmă vocea strecurată neglijent pe lângă pipă:
— Sper să funcționeze…
Doctorul se poticni atât de jalnic, cu mâna întinsă spre receptor, dar nemaiîndrăznind să-l atingă, încât am intervenit – eram totuși în casa mea! – liniștitor:
— Bineînțeles că funcționează!
Dar zâmbetul lățit strâmb numai într-o parte a pipei mă completă cu perfidie:
— Dacă spuneți dumneavoastră…
M-am repezit și-am smuls receptorul: era mort. M-am lăsat pe scaunul de alături și mi-am privit pe rând cotropitorii. Mă priveau și ei pentru prima oară cu un fel de seriozitate. Sau poate curiozitate. Și pentru prima oară mi s-a părut că, poate, îi mai văzusem cândva. Nu eram sigur, dar nici nu puteam să jur că îmi sunt necunoscuți. Chiar dacă nu-i cunoșteam pe ei, cunoșteam categoria căreia îi aparțineau. Și era destul.
— Come osi? disse con voce tremante. Come ti permetti?
— Che cosa? alzò con innocenza gli occhi Ilie mentre, seduto in una posizione improbabile cercava di asciugarsi le orecchie con l'angolo dell'asciugamano legato attorno ai fianchi. A cosa si riferisce?
A eccezione di Ilie ci eravamo tutti alzati in piedi.
— In questa casa o voi o noi siamo pazzi, disse Florin con voce fioca, come appena sveglio. E, nonostante l'avesse detto sottovoce, nel silenzio teso della stanza la frase risuonò chiarissima.
— Ecco, questa è una considerazione veramente pericolosa, gli rispose con lo stesso tono, senza voltarsi, il padrone. Vi prego di notare che non l'ho fatta io. E senza che fossero in alcun modo marcate, le sue parole si dispersero nella stanza, minacciose.
— Devo fare una telefonata, si rivolse Mircea all'uomo vicino la biblioteca, come se dovesse dare conto al suo capo. Il suo tono fermo aveva però una nota involontaria di rassegnazione e opportunismo.
— E chi glielo impedisce?, disse premurosamente il padrone, voltandosi. Per un secondo Mircea sembrò sconcertato, poi si diresse, arrabbiato con sé stesso, verso il telefono quando, prima che lo raggiungesse, la voce indolente raggiunse lui, serpeggiando attraverso i denti che tenevano stretta la pipa:
— Speriamo che funzioni…
Il dottore inciampò così goffamente, con la mano tesa verso la cornetta, ma senza avere il coraggio di toccarla, che decisi di intervenire – ero a casa mia d'altronde! – per tranquillizzarlo:
— Ovvio che funziona!
Ma sorridendo con la bocca storta solo ad un lato della pipa, il padrone mi apostrofò perfidamente:
— Se lo dice lei…
Mi precipitai ad alzare la cornetta: non c'era linea. Crollai su una sedia che era lì accanto e osservai uno ad uno gli invasori. Anche loro mi osservavano, per la prima volta con una certa serietà. O forse curiosità. E per la prima volta mi sembrò di averli forse già visti da qualche parte. Non ne ero sicuro, ma neanche potevo mettere la mano sul fuoco che fossero degli sconosciuti. Anche se non li
Destul? Destul pentru ce? În mod ciudat, faptul că mă descopeream amenințat direct și fără dubii, în loc să mă sperie mă întrista numai. În orice caz, limpezise puțin, puțin de tot, lucrurile. Mă simțeam parcă mai puțin umilit decât cu câteva clipe înainte, când nu înțelegeam încă nimic.
— Ce vreți de la mine, i-am întrebat privindu-i pe rând în ochi. E mai bine să-mi spuneți pur și simplu.
Dar clipa adevărului trecuse. Ca și cum și-ar fi regretat secunda de seriozitate, cei trei se porniră să se scălămbăie fiecare în felul lui.
— Pur și simplu, auzi, pur și simplu, nici mai mult nici mai puțin! – se prăpădea de râs cel numit Ilie, ținându-se cu mâinile de burtă și făcându-se din timp în timp, buf, că scapă de atâta hohot prosopul care îl înconjoară.
— Patroane, spune-i dumneata, ce să ne mai ascundem după deget. Spune-i ce vrem de la el – se fandosea ironic tânărul care, plictisit de pick-up, trecuse acum la demontarea mașinii de scris. Spune-i, să înțeleagă și el, nu fi egoist.
— Ce-i drept, nici nu vrea mare lucru. De ce nu i-am spune? Spuneți-i voi. Ce vreți de la el? Începe tu, Ilie. Spune-i ce vrei de la el.
— Eu, patroane, ce să vreau eu de la unul ca ăsta?
— Poate vrei tu, mânzule, se întoarse patronul spre tânărul cu mustață și ochelari, care se potrivea mai curând noțiunii de tablă și de gudron decât aceleia de mânz.
— Eu? Nu-mi amintesc. S-ar putea să fi vrut ceva în clipa în care am venit, dar am uitat. Ce să fac, încep să mă ramolesc. Dar cu siguranță, Dumneavoastră țineți minte mai bine. Ce vrem de la el?
— Ei, uite, asta e, băieți, se izmenea șeful, că nici eu nu-mi mai amintesc. Rușinos, dar asta e. Ce-om fi vrut noi de la ăsta? Oare, ce-am fi putut să vrem?
În timpul acestei scenete, de care nu mai păreau să se amuze nici chiar interpreții ei, mi-am privit prietenii. Stăteau în continuare în picioare, dar ceva părea că se schimbase totuși. Desigur, nu erau prea la largul lor, dar faptul că lucrurile se clarificaseră totuși întru câtva, faptul că, în mod
conoscevo personalmente, conoscevo la categoria di cui facevano parte. E bastava. Bastava? Bastava per cosa? Il fatto di essermi ritrovato minacciato direttamente e senza alcuna ombra di dubbio invece di spaventarmi, stranamente mi metteva soltanto tristezza. In ogni caso le cose sembravano leggermente più chiare. Mi sentivo forse un po' meno avvilito rispetto a qualche minuto prima, quando ancora non avevo capito niente.
— Che volete da me, chiesi guardando ognuno di loro negli occhi. Sarebbe meglio dirlo chiaro e tondo.
Ma il momento della verità era passato. Come se avessero rimpianto il momento di serietà, i tre iniziarono a dare spettacolo, ognuno a modo suo.
— Chiaro e tondo, senti là, addirittura “chiaro e tondo”!, disse ridendo a crepapelle colui che chiamavano Ilie, tenendosi la pancia con le mani e facendo finta ogni tanto di far cadere l'asciugamano che lo avvolgeva – tonfete!
— Padrone, basta nascondersi dietro un dito, diglielo. Digli che vogliamo da lui, disse il giovane ironicamente, dandosi delle arie mentre, ormai annoiato dal giradischi, era passato a smontare la macchina da scrivere. Diglielo, così capisce anche lui, non essere egoista.
— E anche vero che mica ha chiesto la luna. Perché non dirglielo? Diteglielo voi. Che volete da lui? Inizia tu Ilie. Digli che vuoi da lui.
— Io, padrone, cosa posso volere da uno così?
— Forse tu vuoi qualcosa, bel puledro, disse il padrone, girandosi verso il giovane coi baffi e gli occhiali, il quale dava più l'idea di uno dedito ai dadi e al tabacco che non di un puledro.
— Io? Non ricordo. Forse volevo qualcosa quando siamo arrivati, ma me lo sono scordato. Eh, ormai ho perso colpi. Ma sicuramente lei ricorda meglio. Che vogliamo da lui?
— Eh, ragazzi, che fare, neanche io ricordo più, disse smorfioso il capo. È vergognoso, ma che vuoi farci. Che volevamo mai da questo qua? Cosa potevamo volere mai?
Durante questa scenetta, che sembrava non essere più divertente neanche per i suoi interpreti, guardai i miei amici. Stavano ancora in piedi, ma qualcosa sembrava essere comunque cambiato. Ovviamente non erano molto a loro agio,
evident, nu ei, ci eu, eu singur, eram cel vizat, le luase – nu încăpea îndoială – o piatră de pe inimă. N-aș vrea să fiu nedrept. Poate că le era milă de mine, poate că ar fi vrut să mă ajute, dar, oricum, faptul că nu mai erau direct amenințați schimbase ceva în aerul părții lor de încăpere.
— Eu zic să vrem de la el – uite putem inventa și acum o dorință, nu-i nevoie să ne-o aducem numaidecât aminte – eu zic să vrem de la el să scrie un articol în care să ne laude. Pe noi trei deocamdată. Ce părere aveți? N-ar îndrăzni să se poarte așa dacă ar fi singuri, mă gândeam uitându-mă la ei. Nu cred că-mi era frică. În orice caz nu eram stăpânit de sentimentul de la 30 ianuarie 1980. Cu siguranță, alții stau la ușă, pe palier, în jurul blocului, și pentru o clipă am avut viziunea universului populat de cercuri concentrice de indivizi, asemenea celor din camera mea, supraveghindu-se unii pe alții, dar, în același timp, solidari între ei, cercuri concentrice, tot mai largi, tot mai largi, și așa până la capătul pământului, cercuri concentrice de indivizi pierzându-se printre ceilalți oameni, confundându-se pentru un ochi din afară cu ceilalți, dar nedestrămându-și nici o secundă diabolica arhitectură, generatoare de frică. Îmi veni să zâmbesc. Ce prostie să-i întreb ce vor de la mine! Vor să mă înspăimânte, nimic altceva. Dar asta nu se poate mărturisi, pentru simplul motiv că forța acestei voințe stă în neexprimare, în insinuare, în sugestie. Asemenea artei, mă gândii, și-mi veni din nou să zâmbesc. Am și făcut-o probabil, pentru că, pentru prima oară, patronul a părut să-și piardă pentru o clipă umorul scârbit. O clipă scurtă, în care mi-a aruncat o privire mată, plină de iritare, repede ascunsă.
— Pe gazda noastră pare s-o amuze situația pe care i-am creat-o. Putem fi mândri, băieți. Este meritul nostru! – rosti el neglijent, în timp ce, neluându-și ochii de la mine, prindea cu grijă, și apoi lăsa să-i scape din mână, un bol plin cu pietricele colorate de mare, ce stătuse așezat printre cărți. Globul de sticlă se sparse pe parchet și pietricelele se risipiră cu un clinchet mat, rostogolindu-se până în colțurile odăii. Am făcut efortul de a nu renunța la zâmbet și de a susține privirea care-mi controla reacțiile.
ma da quando tutto era diventato un po' più chiaro ed era evidente che non loro ma io fossi il bersaglio principale, si sentivano, indubbiamente, più sollevati. Non volevo essere ingiusto. Forse erano impietositi dalla mia situazione, forse avrebbero voluto aiutarmi, ma comunque da quando non si sentivano più direttamente minacciati l'atmosfera era cambiata fra di loro.
— Io direi di volere – beh, possiamo esprimere un desiderio sul momento, inventarcelo, mica c'è bisogno di ricordarselo – io direi di chiedergli di scrivere un articolo in cui ci elogia. Solo a noi tre per ora. Che ne dite?
Non oserebbero tanto se fossero da soli, pensai guardandoli. Non credo di aver avuto paura. In ogni caso non era il sentimento del 30 gennaio 1980. Sicuramente ce n'erano altri all'ingresso, sul pianerottolo, intorno al palazzo; per un secondo ho avuto la visione dell'universo formato da cerchi concentrici di individui, come quelli nella mia stanza, che si sorvegliavano a vicenda ma allo stesso tempo solidali fra loro, cerchi concentrici, sempre più larghi, sempre più larghi, fino alla fine del mondo, cerchi concentrici di individui che si perdevano fra gli altri, confondendosi loro agli occhi di un estraneo, senza mai smembrare, però, la loro architettura diabolica, generatrice di paura. Sorrisi. Che stupidaggine chiedere che volessero da me! Non volevano far altro che terrorizzarmi. Ma questa cosa non può essere confessata, perché la forza di tale volontà sta proprio nell'insinuazione, nella suggestione e nell'implicito. Come l'arte, pensai. E di nuovo mi venne da sorridere. Probabilmente lo feci pure, poiché il padrone sembrò aver perso per un attimo l'espressione schifata. Un attimo in cui mi lanciò un'occhiata torva e irritata, che nascose quasi subito.
— Il nostro ospite sembra divertito dalla situazione che abbiamo creato per lui. Possiamo esserne fieri ragazzi. È merito nostro!, disse negligentemente mentre, senza levarmi gli occhi di dosso, prese con attenzione e poi fece cadere in terra un vasetto contenente delle pietre colorate raccolte al mare, che prima stava fra i libri. La sfera di vetro si frantumò sul parquet e le piccole pietre si sparsero nella stanza, rotolando verso gli angoli con un rumore sordo. Feci lo sforzo di non rinunciare al sorriso e di non chinare lo sguardo di fronte a quello che controllava ogni mia reazione.
